Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
conf. univ.dr. Dorin POPA
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654
TEXT JURNALISTIC
Cursul nr. 6
REPORTAJUL
Specie publicistică, reportajul informează despre fapte, situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi economice, geografice etc, de actualitate, de la faţa locului, prin mijloace literare de expresie specifice.
Specie mitică a jurnalismului, el a fost exploatat în mod corespunzător de nume precum Brunea Fox – Reportajele mele, Geo Bogza – 173 de minute la Mizil, C. Nistorescu – Proprietarul de iluzii. Neglijat câteva decenii, reportajul începe să revină “la modă” în zilele noastre.
Reporterul, cel ce realizează reportajele, este martor şi anchetator. “Asistă la evenimente prevăzute, se străduieşte să restabilească succesiunea faptelor unui eveniment întâmplător. Dar este un martor profesionist, un anchetator care dă socoteală în faţa publicului şi nu în faţa vreunei instanţe administrative. Acest fapt implică îndatoriri şi metode”[1]. Reporterul este trimis la faţa locului pentru a vedea, a auzi, a simţi, a înregistra şi a relata despre un eveniment. Dar jurnalistul trebuie să facă mai mult decât atât: trebuie să înţeleagă evenimentele la care asistă pentra ca ulterior să îşi poată informa cititorii. Aşadar, din acest punct de vedere, reportajul poate fi perceput ca o mărturie fidelă şi completă, nu o înregistrare a unor fapte, ci corelarea şi completarea lor cu observaţii personale.
Un bun reportaj este viaţa însăşi. De aceea, pentru a o surprinde în complexitatea manifestărilor ei, reporterii trebuie să facă dovada multor calităţi şi aptitudini, începând cu integritate, spirit critic, capacitate de organizare a detaliilor dublată de o formaţie solidă ce cuprinde studii de literatură, istorie, ştiinţe politice, economie, sociologie, psihologie, matematică, ştiinţe naturale şi cunoaşterea limbilor străine.
Demersul jurnalistic în cazul reportajului presupune scufundarea, pătrunderea sub evenimentele de suprafaţă, pentru a surprinde realitatea, care altfel refuză să se dezvăluie. Din această “scufundare” se va degaja o senzaţie dominantă care va deveni firul roşu al întregului material. Pentru aceasta însă, reporterul are nevoie să se cureţe, să se îndepărteze de prejudecăţi şi să-şi păstreze nealterată capacitatea de a se minuna.
Reportajul este una dintre cele mai subiective specii jurnalistice de teren. Să precizăm, pentru a nu intra în contradicţie cu afirmaţiile de mai sus, că această subiectivitate este manifestă şi permisă numai la nivelul redactării, al prezentării faptelor, iar nu la cel al realităţii descrise. De altfel, pentru a fi mai exacţi, vom înţelege prin subiectivitate –originalitate, inventivitate în modul de a povesti. Reportajul pune accent în mod deosebit pe senzaţii, pe impresii – mirosuri, culori, sunete, gust. Aceasta înseamnă că reporterului i se solicită participarea cu întreaga fiinţă, implicarea totală; jurnalistul lucrează cu ochii, urechile, nasul şi memoria.
Nu există reportaj în absenţa detalilor obţinute la locul şi desfăşurarea evenimentelor, în absenţa observaţiilor personale şi a intervievării. Totuşi, Ph. Gaillard consideră că un reportaj presupune şi o muncă de căutare a informaţiei, după cum avem de a face cu evenimente prevăzute sau neprevăzute. În cazul unui eveniment prevăzut, reporterul a avut răgazul să se documenteze, să se familiarizeze cu subiectul. Ştie la ce se poate aştepta. Cu toate acestea, prezenţa la faţa locului este la fel de necesară, dacă e posibil chiar înainte de ora la care a fost anunţat evenimentul. Prezent la locul de desfăşurare, el trebuie să urmărească evenimentul, să-l încadreze în context, să-l înregistreze şi să-l completeze cu detalii semnificative, care adesea spun mai mult decât informaţia principală.
Dacă evenimentul este neprevăzut, întâmplător, nu mai există timp pentru o pregătire premergătoare evenimentului. Ajuns la faţa locului, ziaristul îşi începe misiunea de la zero: el nu ştie decât despre ce anume este vorba (un incendiu, un accident, o crimă), astfel încât, prin intervievarea martorilor, a autorităţilor şi prin observaţiile proprii, el trebuie să reconstituie evenimentul. Organizarea demersului reportericesc depinde de natura evenimentului şi de instituţia pe care o implică. În orice caz, important este ca reporterul să reacţioneze cât mai repede cu putinţă, să obţină la timp datele necesare: luate “la cald”, informaţiile oferite de martori sau participanţi vor fi mai bogate, mai sugestive, cu atât mai mult cu cât, după ce îşi vor fi revenit, o parte dintre aceştia vor refuza să mai răspundă. Reporterul trebuie, astfel, să dea dovadă de rapiditate şi inteligenţă în alegerea persoanelor apte să furnizeze asemenea informaţii la momentul potrivit.
Acestei etape de pregătire îi urmează o alta: luarea notiţelor. Personajele şi cadrul au o importanţă specială în reportaj. Înarmat cu un pix şi un carneţel, reporterul va culege toate datele pe care le poate afla, le va absorbi aşa cum un burete absoarbe apa, trecându-le prin filtrul cunoştinţelor şi înţelegerii sale; în acelaşi timp, aceste notiţe trebuie să fie succinte şi limpezi pentru a putea fi folosite cu operativitate. De cele mai multe ori, reporterul nu are timp sau date suficiente pentru a-şi întocmi un plan. Notiţele luate vor conţine atunci, în primul rând, elementele principale ale evenimentului, coordonatele sale spaţiale, temporale, personajele implicate, conflictul, consecinţele, ineditul şi interesul uman. Cu toate acestea, uneori sunt mai importante faptele secundare, de background, care se intercalează cu evenimentul principal şi contribuie la explicitarea lui. Astfel, un reportaj bun trebuie să colecţioneze date – detalii pitoreşti, semnificative sau neobişnuite – care dau o anumită culoare evenimentului, reconstituie atmosfera, detalii ce constituie viaţa însăşi, realitatea:
§ personaje-tip, care au nume, vârstă, o anumită expresie a feţei, un comportament, un fel de a vorbi;
§ cuvinte aduse în mod direct în dialoguri;
§ scene vii, anecdote;
§ culori, mirosuri, zgomote;
§ decor desenat în câteva linii precise.
Fundamentul tuturor reportajelor îl reprezintă însă căutarea răspunsurilor la cele şase întrebări: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?. Deşi nu întotdeauna e posibilă aflarea lor, reporterul nu poate să renunţe: activitatea sa de cercetare, la faţa locului, va căuta să urmeze demersurile obişnuite, culegerea tutror informaţiilor posibile. Pentru întrebările la care nu s-a aflat răspuns, există şi alte surse, deşi, de obicei, acestea apar de la sine atunci când ziaristul reconstituie evenimentul pe baza detaliilor deja obţinute.
În reportaj, mai mult ca oriunde, vigilenţa trebuie să fie constantă: detaliul revelator, ce surprinde spectacolul dintr-un eveniment, poate fi uneori mai important decât esenţialul, poate deschide perspective complet noi ce conduc la soluţii complet inedite.
Un principiu elementar în activitatea jurnalistică este faptul că un reporter trebuie să trateze cu scepticism orice informaţie. Imperativul îl reprezintă, aşadar, verificarea tuturor elementelor, pentru că cea mai importantă calitate a unui ziar, bunul său cel mai de preţ este credibilitatea: dacă cititorul şi-a pierdut încrederea, acea publicaţie va dispărea curând. Responsabilitatea ce apasă pe umerii lor îi îndeamnă pe jurnalişti să fie permanent conştienţi că înşiruirea informaţiilor nu reprezintă obligatoriu adevărul. “Pot exista mai multe adevăruri, provenind de la tot atâţia martori sinceri. (…) În urmă cu câţiva ani, au fost multe discuţii în legătură cu posibilitatea de a fi obiectiv în presă. Mulţi ziarişti au ajuns la concluzia că obiectivitatea este de neatins, deoarece însuşi procesul de selectare a subiectelor este lipsit de obiectivitate”[2]. Pentru că adevărul iese la lumină doar în timp, odată cu descoperirea de noi amănunte, jurnalismul a fost denumit “prima ciornă a istoriei”.
Reportajul însă, aşa cum spuneam, este o specie prin excelenţă subiectivă. Alături de adevărul curat contează, în egală măsură, impresia jurnalistului, asumarea de către acesta a unei anumite realităţi şi prezentarea ei numai cu ajutorul faptelor, fără comentarii explicite. Sentimentalismul nu „prinde” în reportaj. Cititorul va fi mai impresionat dacă reporterul sublicitează decât supralicitează, căci oamenilor nu le place să plângă la comandă. Cititorul trebuie lăsat să decidă singur, în funcţie de calitatea materialului oferit, dacă merită să se lase sensibilizat. Misiunea reporterului este, în primul rând, prezentarea unor felii de viaţă care să facă apel la sensibilitatea lectorilor.
În cadrul acestei operaţiuni, jurnalistul se poate afla în două ipostaze:
¨ de martor
¨ de participant.
Consumatorul aşteaptă de la ziarist mai mult decât prezentarea unor evenimente la care acesta a fost fie martor, fie participant. El doreşte ca, în măsura posibilului, să fie, la rândul lui, martor sau participant.
§ proximitatea temporală;
§ proximitatea spaţială;
§ ineditul faptelor;
§ conflict;
§ consecinţe;
§ captarea interesului uman.
Orice eveniment se compune din trei realităţi paralele:
§ perspectiva obiectuală;
§ perspectiva autorităţilor;
§ perspectiva celor implicaţi sau a rudelor celor implicaţi în eveniment.
Această pluralitate a realităţilor îndreptăţeşte trei puncte de vedere, trei unghiuri de abordare:
§ prezentarea faptelor şi a semnificaţiilor din perspectivă obiectuală;
§ prezentarea din perspectiva autorităţilor;
§ prezentarea din perspectiva celor implicaţi sau a rudelor lor.
În funcţie de unghiul de abordare ales, un eveniment poate fi reflectat diferit, în trei articole. Altfel spus, un singur fapt poate da naştere la trei interpretări diferite, toate trei valide în acelaşi timp. Reporterul este cel ce va determina, în funcţie de eveniment, care dintre ele este optimă pentru un anumit reportaj.
Observaţiile de până acum sunt valabile pentru orice reportaj. Există însă mai multe tipuri de reportaje, fiecare cu specificul şi individualitatea sa.
O primă clasificare poate fi făcută în funcţie de aspectul reliefat/accentuat de reporter. În primul caz, este vorba de reportajul de atmosferă, în care autorul intenţionează să redea culoarea locală a evenimentelor, să ofere detalii semnificative, să re-creeze atmosfera lumii pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape şi să-l ajute în acest fel pe cititor să ia parte la eveniment, să vadă, să simtă ca şi cum ar fi fost martor; în al doilea caz avem de a face cu reportajul de eveniment, în care accentul se deplasează de pe elementele de atmosferă, care trec în plan secund, dar nu dispar cu desăvârşire, pe evenimente, pe fapte, pe acţiune.
Formulările pot părea pleonastice deoarece, conform definiţiei, nu poate exista reportaj în absenţa evenimentelor sau a elementelor de atmosferă; intenţia lor e să sugereze, în fiecare caz, aspectul prioritar, cel care primează.
Pe de altă parte, Ph. Gaillard propune o altă clasificare:
§ reportaje specializate – numite uneori cronici: parlamentare sau politice, juridice, sportive etc;
§ reportaje mai puţin specializate.
Reportajele specializate urmăresc serii de evenimente care se înlănţuie, cel mai adesea acestea fiind prevăzute sau anunţate. Reporterii specializaţi trebuie să fie mereu la curent la evoluţia activităţilor din domeniul lor de interes, munca lor nu este decît o continuă căutare de date. Acest lucru cere din partea jurnalistului anumite calităţi, cum ar fi competenţă şi curiozitate dar, deopotrivă, tact şi discreţie. Numai astfel pot păstra contactul cu sursele de care au absolută nevoie în demersurile lor.
Reportajul mai puţin specializat tratează subiecte fără legătură cu actualitatea, aproape mereu neprevăzute. Modelul îl reprezintă reportajul de fapt divers: accidente, incidente, fapte surprinzătoare sau exemplare, crime, delicte. Acest tip de reportaj cere din partea reporterului o mare uşurinţă de adaptare şi rezistenţă la lucrul sub presiune, pentru că, cel mai adesea, ziaristul va lucra în limită de timp, faptele diverse neavând caracter previzibil. Mai mult, reporterii nespecializaţi, nevoiţi să acopere un număr mare de domenii, vor fi mereu pe drumuri, în contact direct cu sursele, numeroase, dar permanente şi de neînlocuit: poliţia, pompierii, spitalele, tribunalele. De asemenea, aceşti reporteri, pentru a beneficia de o informare cât mai rapidă şi mai corectă, îşi dezvoltă adevărate reţele de informatori de cartier: barmani, portari, foşti deţinuţi, persoane care se droghează, body-guards.
Alături de reporterul propriu-zis, Gaillard identifică şi alte tipuri de reporteri speciali:
§ trimisul special – ziaristul, trimis la o manifestare prevăzută din timp (festival, grevă, congres, campionat) sau la una neprevăzută (seism, lovitură de stat), este obligat să acţioneze cât mai repede pentru a furniza informaţiile necesare până la ora de închidere a următoarei ediţii a publicaţiei;
¨ trimişii speciali ai agenţiilor de ştiri nu-şi pot permite să piardă nici un moment al evenimentelor, pentru că ziarele ştiu că pot conta pe ele în cazul în care trimisul lor special nu a realizat un material satisfăcător;
§ corespondentul – deşi nu li se cere aceeaşi competenţă ca trimişilor speciali, şi ei trebuie să aibă o cultură suficient de vastă şi o curiozitate suficient de cuprinzătoare pentru a descoperi şi a înţelege orice tip de eveniment; nu trebuie să fie niciodată luaţi pe nepregătite; în general, sunt plătiţi “la bucată”, în funcţie de frecvenţa materialelor, de dimensiunile lor etc;
¨ local – pentru acesta e mai uşor să fie la curent cu tot ce se întâmplă datorită comunităţilor mici în care activează;
¨ externi – sunt corespondenţii din străinătate cărora li se cer, mai mult decât fapte, comentarii, opinii personale.
În jurnalism, totul pare să înceapă cu reporterul. Un reporter bun, care va produce reportaje bune, ştie că această specie publicistică îi dă dreptul la o părere personală, dar la una echilibrată şi temperat exprimată, evitând pe cât posibil exprimarea la persoana întâi, care implică direct.
În ultima etapă a realizării unui reportaj – redactarea – atenţia se va concentra pe introducere şi, în special, pe final – punctul culminant al materialului, care nu va fi niciodată o morală sau o concluzie.
Întotdeauna reportajul va fi centrat pe elemente noi, chiar dacă nu suficient de consistente, întrucât ele constituie actualitatea, această specie fiind supusă, şi ea, criteriului urgenţei.
Un comentariu:
http://balantacuopinii.blogspot.com/2008/03/accident-mortal-cu-43-de-kmh.html
Trimiteți un comentariu