Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
conf. univ.dr. Dorin POPA
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654
TEXT JURNALISTIC
Cursul nr. 7
PORTRETUL
Procedeu descriptiv, portretul nu şi-a găsit încă, în studiile de specialitate întreprinse pe tărâmul jurnalismului, o definiţie specifică. Dicţionarele uzuale ale diferitelor limbi prezintă şi ele inconstanţă în explicitarea termenului, oscilând în a desemna ca subiect al acestei specii când un personaj, când o persoană, când un „cineva”. În aceste condiţii, varianta optimă ni s-a părut cea propusă de S. Angelescu, care, deşi se referă la portretul literar, reuşeşte să înglobeze şi o parte din elementele proprii ale portretului gazetăresc: „procedeu frecvent mai ales în genul epic şi (care – n.a.) constă în relevarea trăsăturilor specifice ale unui personaj, în scopul individualizării şi al obiectivării lui”[2].
În jurnalistică, portretul îmbină de cele mai multe ori descriptivitatea cu narativitatea, dar, ceea ce reiese în mod vizibil ca definitoriu pentru tipul adoptat de presă, este permanenta relaţie şi raportare a rezultatului, surprins prin cuvinte scrise sau vorbite, prin imagini, la referentul obiectiv, la chip. Concetrată asupra realului, a veridicităţii, acţiunea descriptivă caută particularul, detaliul, amănuntul semnificativ, ceea ce trădează, astfel, un demers mai degrabă conotativ, decât denotativ.
Funcţia portretului, aşa cum reiese din observaţiile de până aici, pare a fi mai mult decât una de reproducere, intenţiile reporterilor fiind ghidate de necesitatea de a reduce gradul
de nedeterminare a subiectului supus analizei, de a fixa modelul, corect şi pentru cât mai mult timp, în minţile cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor.
În tipologia americană, portretul, alături de reportaj, este încadrat în genul features (un gen hibrid, care poate fi privit mai degrabă ca o supraspecie, decât ca un gen). Definiţiile sunt dificil de realizat, vastitatea subiectelor abordate făcând aproape imposibilă descoperirea similitudinilor. Cei mai mulţi autori utilizează pentru a identifica aceste articole criterii precum: interesul uman, amuzamentul, independenţa (doar relativă) de actualitate, structura liberă, subiectul (care poate fi orice sau oricine). Există totuşi anumite aspecte care nu pot fi izolate atunci când discutăm despre features stories. Unul dintre ele îl reprezintă faptul că această supraspecie jurnalistică nu necesită ingerinţe temporale, articolele putând fi publicate într-un număr sau altul al unei publicaţii fără ca prin aceasta să fie afectate în vreun fel. Totuşi, de cele mai multe ori, portretele apar în legătură sau generate de un anumit eveniment. În cazul atacului terorist asupra SUA, ziarele s-au întrecut în a oferi detalii despre viaţa şi activitatea lui Osama bin Laden. Or, aceste informaţii nu puteau să apară decât în relaţie cu evenimentul amintit, într-un anumit interval de timp, altfel spus, elementele temporale nu pot fi total eliminate din nici o scriitură jurnalistică.
Features oferă libertate în exprimare, în structurarea materialului, dar nu şi dreptul la licenţe, de orice tip ar fi ele. Reporterul nu poate abdica de la reglementările jurnalistice, speculaţia fiind interzisă. Aceleaşi standarde etice rămân valabile, prea multă expresivitate îngropând adesea subiecte interesante prin ele însele.
Altă particularitate o reprezintă domeniul variat al subiectelor, care se pot întinde de la cele istorice, geografice, până la cele referitoare la meserii, pasiuni, personaje interesante. Articolul poate fi scris la persoana întâi sau la persoana a treia, se poate constitui ca informaţie de background sau ca şi continuare a unui eveniment de actualitate, poate rezuma sau dezvolta alte articole publicate separat şi cu alte intenţii. Un rol deosebit îl joacă aici anecdoticul.
În primul rând însă, asemenea articole se pliază pe ceea ce sunt interesaţi oamenii. A le separa de valoarea interesului uman ar însemna a le elimina, a le nega valoarea jurnalistică.
Donald Ferguson în volumul Journalism Today îşi îndeamnă cititorii-reporteri să acorde credit tuturor persoanelor, pentru că fiecare om de pe planetă poate fi un posibil subiect pentru un articol features. Undeva, în trecutul fiecăruia, există un
incident, o idee, o problemă, un gând, o rudă, o opinie, o speranţă, un hobby care să prezinte interes pentru ceilalţi, pentru cititori. Dar, în features, ca peste tot în jurnalism, nu există substitut pentru munca de cercetare, pentru documentare. Un prim pas îl reprezintă întrebările. Pentru un portret, vitală este aceasta: Cine este persoana în cauză?, la care se adaugă, firesc, altele, precum: Ce face în week-end? Care sunt opiniile sale despre politică, sex, familie etc? Unde şi-ar petrece vacanţa? Dacă învăţăm să punem întrebări, nu se poate ca un anumit răspuns să nu ne surprindă, pe noi şi, deci, şi pe cititori.
Portretul trebuie să evite subiectivismul la nivelul narativităţii, al elementelor factuale, dar tonul poate avea asemenea nuanţe. Reporterul, aşa cum am mai precizat, nu trebuie să îşi exprime direct opiniile, dar, prin alegerea cuvintelor, poate induce o stare emoţională.
Articolele features îşi fac simţită prezenţa în special în publicaţiile săptămânale. Principalele evenimente au fost deja acoperite de cotidiene, astfel încât jurnalismul scolastic, cum a fost numit acest pseudo-gen, va încerca să le monitorizeze odată în plus printr-o prezentare inedită, prin detalii care nu şi-ar fi găsit rostul în prezentarea de tip hard a ştirilor de actualitate.
Portretul oferă, pe lângă informaţiile curriculare, un profil, creează o atmosferă care să surprindă subiectul în ceea ce are el specific. Indiferent dacă avem în vedere un personaj, o organizaţie, un fenomen, un loc, o religie, o manifestare, punctul de plecare va fi întotdeauna investigaţia. Datele pot fi furnizate de prieteni, colegi, membri şi sunt cu atât mai preţioase cu cât indică mai multe puncte de vedere, mai multe opinii, favorabile şi nefavorabile, de la persoane mai implicate sau mai puţin implicate emoţional. Contactul direct, nemijlocit, oferă informaţii complementare, revelatorii uneori. Mediul în care se desfăşoară subiectul articolului, cu mirosurile, culorile, ritualurile aferente pot comunica elemente importante despre starea socială, gust, preferinţe, educaţie. Nimic nu trebuie neglijat, pentru că rolul reporterului este în definitiv acela de suplinitor al cititorului în contactul cu realităţi la care acesta din urmă nu poate fi martor sau participant.
Multe publicaţii româneşti realizează constant portrete ale unor personalităţi. De cele mai multe ori, locul observaţiilor reporterului, a anecdotelor, a imaginilor şi impresiilor sale este luat de citate interminabile şi neelocvente ale celor intervievaţi. Tocmai de aceea trebuie să facem distincţie între portret şiinterviu. Personajul nu mai deţine aici acelaşi rol discreţionar. Ziaristul va selecta dintre răspunsuri doar pe acelea considerate reprezentative, citatele răspunzând criteriului de lungime (maximum o frază).
Dintre numeroasele clasificări propuse, cea mai completă ni se pare a fi tipologia propusă de acelaşi S. Angelescu[3], realizată pe baza unei game de criterii diverse, care ia în calcul, în mod constant, reciprocitatea relaţiei autor-model. Astfel, vom avea opt clase de portrete, fiecare cuprinzând la rândul ei mai multe tipuri:
1. după relaţiile stabilite cu realul, distingem între:
· portrete realizate prin asemănare
· portrete realizate prin analogie
2. după perspectiva unităţii textului, putem opera o disociere între:
· portrete compacte
· portrete difuze
3. după raportul dintre autor şi model, portretele se împart în:
· portrete în care autorul nu este aceeaşi persoană cu modelul
· autoportrete – autorul este identic cu modelul
4. după atitudinea reporterului faţă de model, putem reţine:
· portret neutru
· portret caricatură
· portret-encomion (elogiator)
5. în funcţie de relaţia dintre portret şi model, există:
· portret direct
· portret indirect
6. după numărul modelelor, putem realiza o nouă distincţie între:
· portret individual
· portret simultan
· portret colectiv
7. în funcţie de locul pe care-l ocupă într-un material mai amplu, portretul poate fi:
· portret situat în poziţie iniţială
· portret situat în poziţie mediană
· portret situat în poziţie finală
8. din perspectiva procedeelor stilistice utilizate, întâlnim:
· portrete realizate în stil substantival
· portrete realizate în stil adjectival
· portrete realizate prin cumul de comparaţii
· portret – în manieră eufemistică
· portret compus prin identificarea unor tensiuni interne
· portret echivoc.
Rolul jurnalistului în redactarea unui portret, indiferent de tipul ales, nu se va rezuma la a consemna câteva răspunsuri; el va închega o poveste din câteva amănunte dispersate, va pune accent pe nuanţe, echilibrul fiind dat de linia principală a articolului – trăsătura considerată dominantă a personajului. La această schemă se pot anexa anecdote, întâmplări, amintiri, evitând structura cronologică sau cea a piramidei inversate.
Finalul portretului rezumă o impresie, o atitudine şi nu se va constitui niciodată ca o concluzie sau o sentinţă. Cel care a fost portretizat, indiferent dacă este o persoană cunoscută sau una despre care cititorii nu au mai auzit nimic înainte, trebuie tratat de la început ca un personaj şi prezentat, obiectiv, treptat, prin identificarea dimensiunilor fizice, psihice şi morale. Demersul se va realiza atât factic, cât şi psihologic, astfel încât, în final, cititorul să aibă senzaţia unei descoperiri.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu