MASS MEDIA - SISTEM SI PROCES

Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
conf. univ.dr. Dorin POPA
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654
MASS MEDIA - SISTEM ŞI PROCES

Cursul nr. 5

Radioul si industria înregistrărilor

1. Scurtă evaluare istorică

Dezvoltarea industriei înregistrărilor, la începutul secolului al XX-lea, poate fi oglindită şi de evoluţia cinematografului, a fotografiei. La început, artiştii din aceste domenii se mulţumeau să încerce să imite realitatea. Intenţia lor pur reproductivă nu trebuie condamnată. În definitiv, a însemnat o etapă necesară în trecerea la procesul mult mai complicat şi mai solicitant al creaţiei, al re-creaţiei. De la captarea şi redarea imaginilor aşa cum erau înregistrate de privire, până la fabricarea unor imagini sintetice, care adesea nu mai au nimic în comun cu realitatea preexistentă, a fost nevoie atât de spirit inovator, cât şi de îndrăzneală pentru promovarea noilor tehnologii şi impunerea lor pe piaţa consumului. La acestea se mai adaugă o condiţie de conjunctură: receptivitatea consumatorilor, exprimată în audienţă.

În jurul anului 1890 pe piaţă se găseau trei dispozitive capabile să înregistreze şi să reproducă sunete: fonograful, inventat de Edison în 1877 (“maşină vorbitoare”, uimitoare în epocă, alcătuită dintr-un cilindru învelit într-o foiţă subţire de staniol, care putea conserva sunetele), grafofonul, invenţia concurentului direct al lui Edison, C. Bell, care a înlocuit staniolul cu un cilindru de ceară, şi gramofonul, dispozitiv creat de E. Berliner în 1887 (deosebit de celelalte două aparate prin faptul că utiliza în loc de cilindru, un disc).

Preocupări legate de transmiterea sunetului existau, la sfârşitul secolului, şi de o parte şi de alta a Atlanticului, atât la nivel pragmatic, cât şi la nivel teoretic. “Problemele care trebuiau soluţionate, înainte ca radioul să devină o realitate, includeau teoria de bază a electricităţii şi a circuitelor elementare, inclusiv generarea, transmiterea şi măsurarea curenţilor electrici”[1]. Scoţianul J.C. Maxwell, de formaţie matematician şi fizician, emitea pentru prima dată, în 1873, posibilitatea transmiterii la distanţă a semnalelor electromagnetice, fără utilizarea firelor de sârmă. Patru ani mai târziu, H.Hertz, în Germania, aplică teoria lui Maxwell într-o serie de experimente, reuşind să trimită şi să detecteze, efectiv, unde radio în eter. Cel ce va începe să exploateze din punct de vedere comercial noua descoperire ştiinţifică va fi un inventator şi un om de afaceri italian, G. Marconi, care, dezvoltând rezultatele obţinute de Hertz, va reuşi, în 1896, să trimită un semnal la o distanţă de două mile fără să utilizeze fire electrice pentru aceasta. Reuşita lui Marconi semnează, de fapt, actul de naştere al radioului, denumit în epocă “wireless”.

Contextul politic s-a dovedit şi el favorabil evoluţiei radioului. Izbucnirea războiului a reprezentat intensificarea cercetărilor în domeniu, în scopuri militare. Forţele politice întrevăzuseră potenţialul nou născutului sistem media, astfel încât, în jurul anului 1916, US Navy (Marina Militară Americană) aranjează încetarea acordării de patente în domeniul invenţiilor radio şi interzice procesele privitoare la recunoaşterea legalităţii acestora. Pentru industria radio pierderile înregistrate prin impunerea acestor restricţii au fost net inferioare avantajelor obţinute datorită decretării sale drept prioritate la nivel naţional.

Dictionary of Media and Communication Studies[2] notează în dreptul telegrafului fără fir, după definiţie şi condiţiile de apariţie, următoarea frază: “Primul război mondial (1914-1918) a accelerat ritmul de dezvoltare în radio, dar a condus totodată la etichetarea sa de către germani ca mijloc de propagandă”.

Aşa cum spuneam, forţa sistemului radiofonic a fost imediat intuită şi, implicit, utilizată. Cât despre caracterul pozitiv sau negativ al utilizărilor sale, quod capitae tot sententiae. Ingeniozitatea umană nu are limite. Important, în definitiv, e progresul tehnologic realizat, aspect necontestat de adepţii nici uneia dintre variante.

Scurtătura ce a permis accesul publicului larg la radio a fost propusă de doi americani, R. Fessenden şi Lee De Forest. Primul, cu sprijinul companiei “General Electric”, care a fabricat un generator de mare putere, cu o viteză pe măsură, va realiza, în ajunul Crăciunului 1906, cea dintâi transmisiune radio din lume, receptată de navele dotate cu sisteme de comunicaţii fără fir. Lee De Forest inventează, apoi, tubul cu vacuum, dispozitiv ce uşura procesul de recepţie a vocii. Iubitor de muzică clasică, De Forest transmite, în 1908, un concert de la Turnul Eiffel, iar, doi ani mai târziu, lansează în eter şi vocea lui Caruso, de la Opera Metropolitană din New York.

Industria înregistrărilor, premergătoare celei a radioului, se conturează încă din primii ani ai secolului trecut, prin iniţiativa întreprinzătorului om de afaceri J.Lippincott. Cumpărând drepturile asupra fonografului şi grafofonului, Lippincott amplasează în centrele comerciale tonomate, aparate care difuzau anumite bucăţi muzicale prin introducerea unei monede de cinci cenţi, şi care au cunoscut succesul în epocă.

Climatul concurenţial nu putea fi decât profitabil pentru viitorul industriei. Marile companii investesc în cercetări pentru îmbunătăţirea echipamentului tehnic. “Berliner’s United States Gramophone Company” inventează procedeul de înregistrare pe disc plat. Avantajele faţă de vechiul cilindru erau evidente: calitate superioară a sunetului, dificultatea de a fi copiat ilegal, posibilitate de stocare eficientă. Compania rivală, “Columbia”, recunoscând superioritatea discului, are o tentativă similară şi lansează propria variantă, zonofonul. Comportamentul e acelaşi şi din partea companiei lui Edison, care timp de patruzeci de ani a deţinut supremaţia în afacerea cu cilindre. Or, aceasta nu poate decât să bucure, pentru că traduce o stare de spirit generală, şi nu singulară. Agresivitatea crescândă, în mod pozitiv, a competiţiei determină “Victor Talking Machine Company” să scoată pe piaţă “primul disk player desenat să arate ca o piesă de mobilier”[3]: Victrola. Cuvintele rostite de inginerul american David Sarnoff în 1916 deveneau astfel realitate: “Am în minte un plan de dezvoltare care să facă din radio un obiect de uz casnic, cum sunt pianul sau curentul electric. Ideea e să aduc muzica în casele oamenilor prin telegraful fără fir”[4].

Primul război surprinde America, în special, într-o epocă în care aparatele de înregistrat se banalizaseră. Industria înregistrărilor era într-un proces de vădită expansiune: în 1914 au fost produse 27 milioane de discuri; cinci ani mai târziu, cifra depăşea 100 de milioane.

2. Apariţia radioului

Boom-ul de pe piaţa înregistrărilor se va dovedi însă, de scurtă durată, şi aceasta deoarece un nou mediu îşi făcea apariţia: radioul. La început, nimeni nu privea noul mijloc de comunicare ca pe o ameninţare serioasă. Era mult mai comod să asculţi muzică utilizând Victrola sau telefonul, decât să suporţi zgomotul hârâit al radioului. Pentru mulţi, a realiza aparate capabile să recepţioneze undele radio nu era decât un hobby de duminică, trecător, care nici măcar nu necesita cunoştinţe foarte elaborate sau piese foarte complicate.

Trebuie să notăm însă că, dacă înainte de război, radioul era caracterizat de invenţii individuale, perioada imediat următoare e dominată de cercetări cu caracter de grup, în cadrul unor companii sau corporaţii bine definite şi organizate.

“Radioul se adresează unor audienţe mai mult sau mai puţin lărgite, dar întotdeauna «deschise», fiind anonime şi eterogene. Aceşti receptori beneficiază, în ce-i priveşte, de un acces liber la mesajele difuzate, spre deosebire de presa scrisă care presupune un act de cumpărare sau o intenţie de lectură”[5].

Acest pasaj extras din lucrarea lui G. Lochard ilustrează limpede un element interesant în dinamica transformării radioului în mijloc de comunicare public (şi de masă). Caracterul compact al audienţei a reprezentat, de fapt, principala reţinere în exploatarea imediată a telegrafului fără fir. Nimeni nu părea să înţeleagă de ce ar dori cineva să transmită mesaje unor grupuri de persoane complet necunoscute.

În acest context apare însă Frank Conrad, inginer la Westinghouse. Deşi construise un transmiţător în laboratoarele companiei, va mai realiza unul şi în garajul său, din dorinţa de perfecţionare. Prin intermediul acestuia va emite o serie de înregistrări muzicale, rezultate sportive, concursuri de karaoke chiar. Vecinii, care recepţionau semnalele radio emise, erau rugaţi să trimită o carte poştală în care să menţioneze acest lucru. F. Conrad poate fi socotit unul dintre precursorii măsurării audienţei. În scurt timp, şi-a câştigat o audienţă mică, dar fidelă.

Westinghouse a întrezărit avantajele activităţii de pionierat a angajatului său şi a decis să construiască o staţie – KDKA – care să emită programe într-un mod oarecum regulat şi care să atragă o audienţă mai mare. Mai mult, compania urma să producă aparatura radio necesară receptării viitoarelor programe. După un început lent, vânzările de receptoare ating cifra de 500 000 în 1924, iar în anul următor depăşesc 2 milioane de aparate.

Descoperind că există audienţă, că publicul este dispus să plătească pentru a primi semnale radio, şi celelalte mari companii îşi vor construi staţii de emisie.

3. Perfecţionarea aparatelor de recepţie

Radioul şi televiziunea pot fi privite ca făcând parte din categoria mediilor de difuziune, sonoră sau video. Ansamblul lor este cunoscut sub denumirea de radiodifuziune. Procesul de transmitere a semnalelor se face în sens unic, de la o staţie de emisie la un receptor special, utilizând undele hertziene.

Un factor important în impulsionarea dezvoltării radioului ca sistem mass-media l-a reprezentat Gimbel Department Store, care realizează în 1925 ultimul model de radio cu tub cu vacuum, capabil să asigure o recepţie mult mai fidelă.

Înainte, deci, ca radioul să devină un adevărat sistem media (tocmai pentru ca el să devină un adevărat sistem mass-media, de fapt) se impunea lansarea pe piaţă a unor aparate ieftine şi uşor de manevrat, dacă ne gândim că modelele anterioare cereau o mână sigură, multă răbdare şi cunoştinţe electronice. O parte din aceste inconveniente se vor rezolva în 1926. Noile receptoare, deşi destul de scumpe (250 $), s-au epuizat imediat. Incertitudinile iniţiale ale producătorilor luaseră sfârşit: exista o cerere suficient de mare pentru crearea unei adevărate industrii. În perioada următoare, 1925-1930, au fost vândute, cu 80 $, 17 milioane de receptoare.

Accesul către audienţa de masă a fost uşurat şi de perfecţionarea tehnică a radioului, proces care nu a încetat nici un moment de la apariţia sa până în anii ‘20, o invenţie reclamând o alta ş.a.m.d. Un aspect al acestei perfecţionări tehnice îl reprezintă sistemul de transmisie inventat de E. Armstrong, cercetător la Columbia University. Într-un experiment în New Jersey din 1939, el foloseşte modulaţia de frecvenţă (FM). Sistemul FM de transmitere a sunetelor cu ajutorul undelor diferă de mai vechea modulaţie de amplitudine (AM). Mai târziu, continuându-şi cercetările, Armstrong va inventa şi sistemul FM stereo, cu două piste sonore, câte una pentru fiecare ureche, sistem ce creează impresia ascultării life.

4. Radioul comercial

Cele dintâi staţii radio erau deţinute de firme mari, puternice. WLS din Chicago aparţinea companiei Sears and Roebuck, WGN lui Chicago Tribune[6], pentru că aveau nevoie să fie susţinute financiar. Oamenii au intrat în radiodifuziune din motive diverse. Producătorii doreau un agent care să le vândă produsele, magazinele doreau publicitate, universitarii erau convinşi că radioul va ajuta în educaţie. Unii au înfiinţat staţii radio din amuzament, alţii din dorinţa de celebritate, iar alţii fără nici un motiv aparent.

Toate acestea au fost, însă, posibile pentru că la început banii nu reprezentau o problemă. În 1925, apreciază J. Dominick, pentu a deschide un post de radio aveai nevoie de 3 000 $ iar cheltuielile de funcţionare se ridicau la aprox. 200 $ pe an. Situaţia aceasta nu a putut fi prelungită. Standardele tehnice ridicate reclamau ingineri de calitate; talentul a început să pretindă a fi plătit; echipamentele de calitate necesitau disponibilităţi băneşti.

Presiunile tehnice enumerate au fost resimţite iniţial de staţiile mai mari, care aveau de suportat, în 1927, cheltuieli de peste 350 000 $ pentru a emite. Chiar şi posturile mai mici aveau de înfruntat costuri de 25 000 $ anual. În faţa acestei inflaţii, s-a demarat o cursă pentru identificarea unor metode de a face bani, de a rentabiliza radioul. S-au propus diferite variante (contribuţii voluntare, “cutii ale milei” etc), dintre care cea mai rezonabilă părea a fi instituirea unei taxe pentru fiecare aparat. Ideea, care ar fi putut fi viabilă, ar fi necesitat ani pentru implementare.

Era nevoie de un plan care să aducă mulţi bani şi foarte repede. Soluţia a găsit-o compania de telefoane AT&T, acuzată de J. Dominick că suferă, în anii 20, de “vedere unilaterală”: nu se putea convinge că radioul era altceva decât telefonul. Care era de fapt soluţia? Filiala AT&T WEAF din New York va începe să difuzeze programe taxate. Aranjamentul era evident pentru compania de telefoane. Dacă dădeai un telefon la distanţă mare, plăteai o taxă. Radiodifuziunea propunea servicii care se prefigurau ca o modalitate specială de a telefona la distanţă, astfel încât era justificată perceperea unei taxe. WEAF deţinea aparatura necesară; putea, prin urmare, să o închirieze companiilor care îşi permiteau să plătească.

Publicitatea devine curând principala sursă de finanţare a posturilor de radio. Autorităţile nu erau însă de acord cu publicitatea directă la radio, ceea ce face ca, la început, aceasta să fie mai degrabă indirectă. Cu timpul, atitudinea guvernului se modifică şi ea, devenind mai permisivă, astfel încât, în scurt timp, reclama e din ce în ce mai prezentă şi într-o formă mereu mai directă, mai concretă.

O altă problemă, cel puţin la fel de importantă, cu care s-a confruntat radioul în devenirea sa industrială, a reprezentat-o interferenţa frecvenţelor. În 1912, cele peste 1 500 posturi de radio emiteau pe doar două frecvenţe. Supraaglomerarea conducea adeseori la imposibilitatea de a emite zile întregi uneori.

Guvernul intervenea în procesul radiofonic la un singur nivel: cel al acordării licenţelor, refuzând, de teama creării “unui precedent periculos”, orice amestec în controlul radiodifuziunii. La cererea staţiilor de emisie privind reglementarea repartizării frecvenţelor, oficialii şi-au declinat răspunderea, solicitându-le acestora să îşi rezolve singure disensiunile.

În 1934 “anarhia” i-a sfârşit prin înfiinţarea unui organism propriu de reglementare: Comisia Federală a Comunicaţiilor (FCC).

5. Apariţia reţelelor de radio

Configuraţia industriei radio a fost determinată, în mod esenţial, după cum am văzut, de factori financiari. În dezvoltarea reţelelor au primat aceleaşi considerente. Să luăm un exemplu. O staţie din Iaşi şi alta din Bucureşti, realizează, fiecare pe cont propriu, un program cu o durată oarecare, cheltuind pentru producerea lor anumite sume de bani. Costurile ridicate vor duce în timp la scăderea posibilităţilor de producere a unor noi programe, ceea ce înseamnă, în final, pierderea audienţei. Nu ar fi oare mai convenabil pentru ambele părţi dacă, printr-un sistem de interconectare, ar prezenta amândouă acelaşi program, realizat în comun? Nu ar însemna aceasta înjumătăţirea cheltuielilor, concomitent cu menţinerea la acelaşi nivel a veniturilor?

Răspunsul staţiilor s-a tradus prin gruparea lor în reţele. Pentru comercianţi, avantajul era la fel de evident: plăteau o singură dată şi îşi făceau reclamă la o audienţă mult mai mare.

NBC – Prima reţea s-a înfiinţat în 1926, prin uniunea dintre Corporaţia Staţiei Americane de Radio din Newark (New Jersey), WJZ şi o staţie din Schenectady (New York). Prin intermediul liniei telegrafice, cele trei s-au interconectat, astfel încât difuzau simultan aceleaşi programe. Au urmat, curând, cereri de afiliere din partea altor staţii. RCA, convinsă de potenţialul reţelelor, formează, în 1926, Compania Naţională de Radiofonie, ca un serviciu destinat posturilor locale, dar care, în cele din urmă, va conecta staţii de pe ambele coaste ale SUA. Între timp, AT&T a realizat o reţea alcătuită din 27 de posturi, la care renunţă însă, în 1926, prin vânzarea către NBC. Aceasta din urmă era reprezentată de fapt din două reţele: una alcătuită din staţiile deţinute de RCA (NBC fiind o filială RCA), iar cea de a doua din staţiile cumpărate de la AT&T. De aceea, pentru a evita confuzia, cele două vor fi numite Reţeaua Roşie şi Reţeaua Albastră.

ABC – Deşi NBC opera cele două reţele în mod independent, sub presiunea guvernamentală şi a FCC, a fost obligată, în cele din urmă, să vândă reţeaua cumpărată de la AT&T, cuprinzând 168 de posturi de radio, lui E. Nobel, îmbogăţit din afaceri cu acadele. Acesta va numi reţeaua American Broadcasting Company (Compania Americană de Radiofonie).

CBS – Nou înfiinţata ABC avea de înfruntat nu numai concurenţa celor de la NBC, dar şi pe cea de la Columbia Broadcasting System (Sistemul de Radiofonie Columbia), CBS. Numită iniţial United Independent Broadcasters (Societatea Difuzorilor Independenţi), UIB, proprietară a 16 posturi radio, şi-a schimbat numele în CBS după ce a fost preluată de W. Paley, manager la firma de ţigări a tatălui său.

MUTUAL – Când NBC şi CBS au semnat contractele cu staţiile afiliate, li s-a promis acestora din urmă că programele din cadrul reţelelor nu vor fi oferite staţiilor concurente. Această restricţie dezavantaja posturile independente, lipsite de programe care să se bucure de popularitate. Pentru a face faţă competiţiei, îşi vor modifica grilele de programe şi, uneori, vor crea alianţe cu alte staţii independente. În 1934, staţiile conduse de WGN, din Chicago şi WOR, din New York au creat un nou model de reţea, Mutual Broadcasting System (Sistemul Mutual de Radiofonie), care oferea programe oricăror staţii, indiferent de reţelele în care erau integrate. Mai mult, spre deosebire de NBC şi CBS, staţiile afiliate la reţeaua Mutual nu erau obligate să difuzeze programe pe care nu le doreau, doar în temeiul faptului că erau realizate de reţeaua de care aparţineau. În aceste condiţii, nu e de mirare că multe staţii independente se vor ralia la Mutual, care va deveni cea mai extinsă reţea, din punctul de vedere al numărului de posturi.

6. Radioul non-comercial

În 1927, când radioul american era deja bine definit ca un mediu comercial, Congresul va rezerva anumite licenţe pentru a le oferi unor staţii non-comerciale, prin medierea Comisiei Federale a Radioului (FRC). Licenţele se vor acorda colegiilor sau altor instituţii care puteau dovedi că îşi finanţează activitatea prin alte mijloace decât publicitare. Multe dintre ele erau staţii cu putere scăzută şi aveau mai degrabă un caracter amatorist. Fiecare mare oraş şi centru universitar deţinea o staţie publică de radio, care difuzează programe de specialitate, şi care nu puteau, aşadar, atrage agenţii comerciali, dat fiind nivelul scăzut de audienţă. Cel mai adesea, asemenea posturi de radio programează concerte de muzică clasică, ştiri, documentare, rezultatele unor cercetări etc.

O mare parte dintre ele sunt afiliate la National Public Radio, înfiinţat în 1970, cu sprijinul Public Broadcasting Corporation (Corporaţiei Publice de Radiodifuziune), o agenţie cvasi-guvernamentală, ce gestionează fondurile alocate sistemului public de radio. Radioul Public Naţional oferă aprox. 50 de ore de program săptămânal tuturor staţiilor afiliate, aceeaşi misiune revenind, din 1981, şi Radioului Public American din St. Paul, Minnesota.

Publicitatea are un format aparte aici. “Staţiile sau reţelele non-comerciale nu au permisiunea de a difuza reclamă, dar numele fundaţiilor şi corporaţiilor care le susţin sunt prezentate pe post ca giranţi”[7]. Sistemul este reglementat mult mai târziu, abia în 1967, prin aprobarea de către Congres a Documentului Radiodifuziunii Publice (Public Broadcasting Act).

7. Radioul ca mijloc de divertisment

La început, posturile de radio emiteau numai noaptea (vezi cazul lui F. Conrad) şi, cu precădere, muzică, programe plăcute, inofensive, agreate de ascultători. Ocazional, se transmiteau recitaluri solo, poezii şi discursuri ale unor personalităţi ale vieţii publice.

Odată cu extinderea grilelor de programe şi pe parcursul zilei, a crescut şi gradul de utilizare a înregistrărilor, a discurilor, care aduceau puţină variaţie în programele monotone, până la urmă, cum s-a întâmplat în anii ‘20 când s-au introdus programele de seară. Muzica de petrecere va fi treptat înlocuită cu simfonii şi big-band-uri (jazz), foarte la modă în epocă.

Radioul va atinge adevărata audienţă de masă în anii ‘30, printr-o şi mai mare variaţie a programelor. Acum se introduc spectacolele de varietăţi, serialele de dramă, crime, telenovele, western-uri, thriller-uri, dar şi emisiuni concurs; din 1940, Texaco va sponsoriza matineurile de la Metropolitan Opera din New York (cel mai lung program radio sponsorizat din toate timpurile); pe scurt, tot ce putea atrage publicul, din domenii cât mai numeroase. Diversitatea ofertei – acestea vor fi de acum cuvintele-cheie în radioul modern.

8. Tipuri de programe

Deceniul patru debutează pentru industria radioului sub auspiciile nefavorabile ale televiziunii. Toate programele difuzate până acum la radio migrează către duşman: publicitate, comedii, drame, emisiuni-concurs, programe pentru gospodine etc. În aceste condiţii, tendinţa generală a producătorilor a fost utilizarea într-o măsură tot mai mare a înregistrărilor, tehnică mult mai puţin costisitoare decât realizarea unor programe noi. Radioul nu renunţă totuşi la caracterul său generalist, programele continuând să fie la fel de diverse. “Deşi nu poate oferi ceva care să placă tuturor, oricine poate găsi ceva pe plac în emisiunile radio”[8]. Introducerea muzicii rock‘n roll prin 1950 vine, aşadar, tocmai în sprijinul acestei străduinţe de a satisface gusturi cât mai diverse, ca şi realizarea unui nou format radio de către G. McLendon, intitulat TOP 40. Formatul consta în mixarea unor jurnale de ştiri, a pălăvrăgelilor DJ-ilor, a unor clipuri publicitare şi a unor melodii în vogă, care erau apoi derulate foarte rapid. Tehnica, aproape hipnotizantă şi greu de imitat, a avut succes la public.

Ştirile radio

În privinţa acestora se poate spune că buletinele de ştiri radiofonice au precedat staţiile radio. Încă din 1916, Lee De Forest a aranjat cu ziarul American să transmită rezultatele alegerilor, astfel că sute de oameni l-au putut asculta proclamându-l pe Ch. E. Hughes noul preşedinte al SUA. Prima staţie comercială autorizată, KDKA, a intrat prima dată în emisie cu transmisii referitoare la cursa prezidenţială Harding-Cox.

Putem spune, prin urmare, că aspectul social al noului mediu s-a afirmat cu tărie chiar din prima clipă, continuându-şi ascendent evoluţia şi în zilele noastre.

Dar climatul era confuz, nedefinit. Unele ziare, de pildă, îşi construiesc, prevăzătoare, propriile staţii pentru a-şi promova interesele, în timp ce altele, mai puţin entuziasmate, nu reacţionează în nici un fel. Aceasta pentru scurt timp, deoarece avântul tehnologic şi audienţa în creştere a radioului conduc în cele din urmă la recunoaşterea şi acceptarea concurenţei. Măsurile adoptate de ziare ilustrează foarte bine starea de îngrijorare, de panică aproape a presei scrise. Una dintre aceste măsuri a reprezentat-o refuzul accesului radioului la ştirile furnizate de agenţia Associated Press. Agenţia, controlată de ziare, îşi va oferi serviciile radioului abia din 1933, cu două condiţii: să îşi limiteze transmisiunile la doar cinci minute, în nu mai mult de două reprize pe zi. Mai mult, staţiile radiofonice erau condiţionate să înceapă numai după 9:30 dimineaţa şi 9:00 seara, din dorinţa de a proteja vânzările ziarelor de dimineaţă şi de seară. Limita maximă admisă pentru articolele radiofonice era de 30 de cuvinte. Toate aceste restricţii discriminatorii vor fi înlăturate doi ani mai târziu, în 1935, când NBC şi CBS şi-au creat propriile organizaţii de colectat ştiri, care, curând, vor avea o acoperire internaţională. La CBS, de exemplu, buletinul de ştiri va cuprinde corespondenţe din cinci oraşe europene.

În timpul celui de-al doilea război mondial, difuzarea ştirilor pe posturile de radio se va stabiliza, acestea intrând în competiţie directă cu ziariştii, prin trimiterea de reporteri la locul petrecerii evenimentului, în speţă, pe front. Reportajele realizate de către E. Murrow, la radio, la persoana întâi, sunt considerate de mulţi jurnalişti la fel de reuşite ca cele apărute în marile cotidiene.

9. Marea Depresiune; al doilea război mondial

“Marea Depresiune” din anii ‘30 nu va lăsa neafectate industriile radioului şi ale înregistrărilor, e adevărat, în proporţii diferite.

Pentru înregistrări, de altfel, perioada de declin începuse odată cu dezvoltarea la scară mare a radioului. La sfârşitul anului 1924, vânzările de discuri şi player-e scăzuse cu 50% faţă de anul anterior. În acest context, companiile introduc înregistrările electronice, utilizând tehnologii împrumutate chiar de la rivalul lor direct, radioul. Calitatea produselor a cunoscut un salt calitativ, dar mijlocul cel mai audiat de a asculta muzică rămâne radioul.

Depresiunea, conform celor mai multe sondaje, nu a avut un impact deosebit de puternic asupra radioului. Situaţia e dovedită de cifra profiturilor, care creşte de la 40,5 milioane în 1930 la 112,6 milioane în 1935. De fapt, putem spune că acest climat îi era atât de favorabil radioului, încât e firească apariţia unei noi reţele, a patra. Ca o consecinţă, audienţa s-a mărit şi ea. Peste 12 milioane de gospodării deţin acum un aparat de radio (46% din populaţia SUA), procent care ajunge în zece ani la 81%.

Revenind la înregistrări, după o perioadă dificilă, marcată de falimente răsunătoare (compania lui Th. Edison, de exemplu), dar şi de prăbuşirea numărului de vânzări de discuri, se petrece, după 1933, un reviriment spectaculos. “Şi acum această industrie a fost salvată de nickel (monedă de cinci cenţi)”[9]: în baruri şi cafenele îşi fac apariţia tonomatele, foarte bine primite de public. Popularitatea lor, de altfel, face ca vânzările să crească uimitor: în 1939, creşterea va fi de 500%!

Cel puţin pentru această perioadă, putem constata pe baza sondajelor că cele două industrii erau incapabile să funcţioneze profitabil concomitent: succesul uneia însemna insuccesul celeilalte. Aşa se face că, odată cu revigorarea înregistrărilor, radioul începe din nou să piardă teren, cu atât mai mult cu cât este implicat şi în războiul Presă-Radio. Cauza conflictului o reprezintă cererea ziarelor adresată serviciilor de telegrafie şi telefonie în sensul reducerii volumului de ştiri acordat radioului. Motivul acestei solicitări trădează, în fapt, îngrijorarea presei scrise faţă de concurenţa telegrafului fără fir şi faţă de potenţialul mult mai mare al acestuia în atragerea publicităţii – sursă de venit fundamentală pentru ambele mijloace de comunicare. Alt conflict în care radioul este actor principal se iveşte atunci când Societatea Americană a Compozitorilor, Autorilor şi Editorilor (ASCAP) pretinde taxe din ce în ce mai ridicate, pe măsură ce afacerea prosperă, pentru muzica difuzată pe post. Pretenţia, considerată nejustificată de producători, are drept consecinţă, în plan organizaţional, înfiinţarea propriei asociaţii pentru acordarea licenţelor, Broadcast Music Incorporated.

Analiza acestor evenimente conturează clar statutul radioului, care devenise conştient de rolul şi puterea sa. Actul cel mai semnificativ pentru această perioadă îl reprezintă însă crearea Comisiei Federale a Comunicaţiilor (FCC), pe care preşedintele Roosevelt a dorit-o un soi de agenţie guvernamentală care să consolideze, prin reglementări, funcţionarea sistemului mediatic.

Conflagraţia mondială de la mijlocul deceniului al patrulea a fost pentru radio mai mult decât binevenită, dar ea a reprezentat ocazia, iar nu cauza afirmării sale depline. Beneficiind de anumite relaxări şi privilegii fiscale ce încurajau companiile comerciale să investească în publicitate, radioul surclasează relativ repede presa tipărită şi înregistrările, acestea din urmă supuse unor mari privaţiuni pe timpul războiului: şerlacul, ingredient în fabricarea discurilor, va fi declarat vital pentru apărarea naţională; apoi, Federaţia Americană a Muzicienilor va intra în grevă, din teama de a nu îşi pierde slujbele în favoarea “muzicii conservate”. Greva a durat doi ani, iar rezultatul ei direct a fost creşterea vânzărilor de discuri. Tot în timpul războiului, firmele încep să îşi promoveze discurile, trimiţând exemplare gratuite la posturile de radio. Atitudinea e profund semnificativă pentru descrierea relaţiilor cu mediul concurent: companiile recunosc, indirect, ajutorul pe care acesta îl poate oferi, şi, implicit, viabilitatea sistemului de radio.

10. Perioada postbelică

După cum reiese din informaţiile prezentate până acum, războiul nu a adus prejudicii majore industriei comunicaţiilor, ba dimpotrivă, a creat un climat care să permită reporterilor exploatarea evenimentelor de interes mondial. Următorii ani de după război se caracterizează prin dezvoltarea televiziunii, concurent serios pentru radio, căruia de altfel îi şi încetineşte dezvoltarea în banda FM, prin alterarea reţelelor radio, prin interdependenţa tot mai evidentă între radio şi înregistrări.

Banda FM a avut nenorocul să îşi înceapă evoluţia odată cu cea a televiziunii, astfel încât, deşi suna mai bine decât AM şi putea reproduce mai multe frecvenţe de sunet, a avut nevoie de 30 de ani să depăşească aceste handicapuri. Frecvenţa de undă i-a fost redusă, mai târziu, la intervalul 88-108 MHz.

Iniţial, s-a crezut că televiziunea va afecta considerabil veniturile radioului. Practica a demonstrat însă că profiturile încasate din industria radio au crescut constant între 1948-1956. Afectată a fost cu adevărat doar acea parte a industriei referitoare la reţele, numărul staţiilor afiliate la acestea scăzând foarte mult.

Competiţia din partea televiziunii anunţându-se foarte serioasă, multe posturi de radio şi-au dezvoltat grile noi de programe, formate noi. Prin format se va înţelege un tip de program destinat unui anume segment al audienţei, un şablon aşadar, care poate suferi un număr infinit de modificări, determinând un acelaşi număr de noi programe. Cele mai cunoscute în epocă erau: middle-of-the-road (MOR), exploatând muzica lentă, formatul western-country (CW), difuzat cu precădere în zonele rurale, formatul TOP-40, adoptat, foarte repede, de sute de staţii. Tot acum îşi fac apariţia disk-jokey-i (DJ), persoane care aleg muzica difuzată de post. Statutul deciziţional al DJ-ilor va conduce la exercitarea asupra lor a unor presiuni din partea producătorilor din industria muzicală, presiuni susţinute financiar, care vor genera un adevărat mit: payola (mită)[10].

În mod natural, toate acestea au încântat industria înregistrărilor, care devine furnizor principal de materie primă pentru radio; profiturile cresc de la 227 milioane în 1955 la peste 1 miliard în zece ani.

11. Radioul modern: 1970-2000

Modernitatea debutează în radio prin activităţile de diversificare şi specializare a serviciilor oferite de reţelele radio, prin exemplul oferit de ABC, în 1968. Preluând modelul, Mutual îşi creează reţele speciale pentru negri, cu ştiri şi programe destinate, în exclusivitate, lor. La mijlocul anilor ‘80, reţelele specializate vor fi din ce în ce mai populare.

Cel mai important progres se înregistrează însă în utilizarea, tot mai frecventă, a transmisiilor în bandă FM, favorizată de faptul că licenţele pentru banda AM erau din ce în ce mai greu de obţinut, iar FCC votase, în 1965, legea non-duplicării, interzicând orice combinaţi FM-AM. FM devine, în aceste condiţii, o alternativă viabilă.

Impactul cel mai puternic s-a produs totuşi în deceniul al optulea, prin legea 12-12-12, prin care numărul de staţii pe care un grup sau o companie le puteau deţine creşte de la şapte (cifră stabilită anterior în încercarea de a preveni situaţiile de monopol) la doisprezece. Aceeaşi situaţie favorabilă este evidentă şi în cazul înregistrărilor. În 1983, după o scurtă perioadă de recesiune, industria este revitalizată de albumul “Thriller”, lansat de Michael Jackson, vândut în peste 27 milioane de exemplare. Cauzele acestei relansări le găsim în:

- reducerea costurilor;

- casetele video reprezintă o sursă nouă de promovare şi venituri pentru producători, pe de o parte, şi oferă resurse pentru satisfacerea într-un grad mai înalt a pretenţiilor consumatorilor;

- popularitatea în creştere a reclamelor pentru filme şi video-clip-uri (coloana sonoră a filmului “Flashdance” s-a vândut în peste 4,5 milioane de exemplare);

- CD-urile sunt şi ele din ce în ce mai populare şi atrag tot mai mulţi cumpărători.

Factorul cu cele mai importante consecinţe rămâne, probabil, audienţa video-clip-urilor şi a MTV-ului. Aici se vor lansa vedete precum: Duran Duran, Eutythmics, Madonna, Prince. Astăzi, există semne care indică declinul postului de televiziune, concomitent cu o nouă demonstraţie de forţă oferită de radio, cu o audienţă fidelă.

În domeniul tehnic, descoperirea CD-ului are consecinţe deosebit de importante, randamentul stocării materialelor şi calitatea înregistrării lor crescând foarte mult. În 1983, puţin după apariţia lor, se vânduseră deja 800 000 de CD-uri şi mai mult de 35 000 de CD-player-e.

Dar tehnologia generează întotdeauna şi o serie de probleme. Nu altfel se petrec lucrurile acum. Cea mai evidentă şi care solicita o rezolvare urgentă o reprezenta posibilitatea oferită de noile aparate pentru efectuarea de înregistrări personale, la domiciliu. Un studiu arată că, la fiecare 17 persoane care cumpără un CD, alte 15 îl înregistrează. Pagubele vor fi limitate prin introducerea unei taxe pentru CD-urile ne-înregistrate.

Următorul pas pe calea evoluţiei tehnice în radiodifuziune se petrece odată cu digitizarea, fenomen ce presupune transformarea semnalelor radio în serii de cifre de 0 şi 1. Singura problemă o reprezintă faptul că receptoarele actuale nu preiau semnalele digitale. Apoi, aparatele digitale, adevărate mini-computere, ar costa între 200 $ şi 300 $. Mai mult, puţini dintre ascultători sunt nemulţumiţi de performanţele actualelor receptoare încât să investească în echipamente scumpe şi oarecum duplicative. Vremea radioului digital, va veni, fără îndoială, dar nu atât de curând.

În 1997, posesorii staţiilor de radio au avut de înfruntat o nouă regulă, adoptată de FCC. Aceasta acorda unor super-staţii dreptul de a efectua transmisii prin satelit. Rezultatul: posturi de radio naţionale. Staţiile locale, care jucau înainte rolul de intermediari între semnalele transmise de la reţea către ascultători, îşi vor pierde funcţionalitatea şi vor fi înlăturate. Dreptul de a realiza astfel de transmisii a fost acordat unui număr limitat de staţii: 20. Prin transmisiile lor digitale, ele ar putea deveni mult mai atractive pentru agenţii comerciali naţionali, cu condiţia îndeplinirii câtorva criterii: numărul celor ce deţin aparate de recepţie digitale trebuie mărit, altfel investiţiile la nivel naţional nu s-ar justifica, semnalele digitale trebuie îmbunătăţite pentru a putea pătrunde în mediul urban, unde, de regulă, clădirile şi celelalte structuri împiedică aceste semnale.

În ultimii ani, multe posturi de radio şi-au creat site-uri muzicale pe Web. Teoretic, calitatea sunetului, datorită transmisiilor digitale, ar trebui să fie excelentă, dar acest lucru nu se întâmplă în practică, deoarece lărgimea de bandă a Web-ului nu poate trata suficiente date. Totuşi, când tehnologia va exploata întreg potenţialul paginilor Web şi când Internetul va fi transmis în întregime prin fibră optică, oamenii vor putea apela la serviciile oferite pe Web referitoare la radio şi la înregistrări. Programele “la comandă” vor fi posibile tot atunci. Radioul tradiţional va avea în continuare rolul său, la plajă, de pildă, unde conectarea nu e posibilă. Dar, audienţa de astăzi se va reorienta în cea mai mare parte spre aceste programe şi servicii oferite la cerere de Web şi cablu.

Numai că aceste previziuni optimiste ridică, o serie de întrebări asupra structurii radioului de mâine: cum se va integra publicitatea? se va adecva ea? cine îi va mai asculta pe DJ când se va putea asculta orice gen de muzică, oricând? Sau ce se va întâmpla cu ştirile şi evenimentele sportive?

Răspunsul nostru se înscrie într-o direcţie optimistă: serviciile oferite astăzi de radio vor fi asumate de noile servicii media, create de companiile care fac posibile legăturile interactive prin cablu. Viitorul va fi, adică, în mâinile multimedia.

---

[1] M e l v i n D e F l e u r & S a n d r a B a l l – R o c k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Ed.Polirom, 1999, p.98

[2] J a m e s W a t s o n & A n n i e H i l l –– Dictionary of Media & Communication Studies, Londra, Ed. Arnold, 2000, p.335

[3] I d e m

[4] J a m e s W a t s o n & A n n i e H i l l –– op.cit., p. 335

[5] G u y L o c h a r d & H e n r i B o y e r –– Comunicarea mediatică, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, p. 73

[6] J o s e p h D o m i n i c k –– The Dynamics of Mass Communication, NY, Ed. Random House, 1987, p. 118

[7] J o h n V i v i a n –– The Media of Mass Communication, NY, Ed. Allyn and Bacon, 1987, p. 173

[8] I d e m

[9] J o s e p h D o m i n i c k –– The dynamics of mass communication, New York, Ed. Random House, 1987, p. 123

[10] I d e m