TEXTUL JURNALISTIC / NR.1

Universitatea „A. I. Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării
conf.univ.dr. Dorin POPA
email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369654
Anul universitar: 2007-2008
TEXT JURNALISTIC

Cursul nr. 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Limbajul jurnalistic. Stilul publicistic. Disocieri terminologice. Tipologii.

1. DEFINIŢII.

- stilul jurnalistic – apărut din mai vechile si mai specializatele stiluri funcţionale (juridico-administrativ, beletristic şi ştiinţific)
- stilul este, deopotrivă :
- efect al structurării mesajelor
- expresie a unui mod de gândire
- 3 trepte stilistice: - stil individual (idiostil)
- stil funcţional (limbaj special şi specializat)
- stil general al limbii (stilul limbii comune)

2. FUNCŢIILE DOMINANTE ALE DISCURSULUI

- domină funcţiiile referenţială (cognitivă, denotativă, reprezentaţională) şi expresivă, dar sunt actualizate, în anumite tipuri de texte jurnalistice, şi funcţiile: magică (incantatorie), fatică (de contact) şi spectaculară (toate trei orientare către Receptor)
- mai apar: - funcţia conativă → publicitate,
- funcţia metalingvistică → centrată pe cod (se explică ceva) ; în sec. al XIX-lea, când limba română era în formare,
aceasta era funcţia dominantă ;
- funcţia poetică /estetică – accentul cade pe mesaj.

- în textele informative → sunt accentuate funcţia referenţială + funcţia metalingvistică
- în textele de opinie → demersul este centrat pe funcţiile: referenţială + metalingvistică + expresivă
- discursul jurnalistic se structurează conform celor 4 reguli de bază ale retoricii vechi – universaliile limbajului (quadripartita ratio): adjectio, detractio, immutatio şi transmutatio
- în calitate de creator de discurs jurnalistic, Emiţătorul trebuie să aibă în vedere următoarele exigenţe:
- destinatarii sunt eterogeni sub aspect lingvistic şi cultural (E trebuie să folosească termeni populari, familiari, dintr-o zonă de interferenţă a limbii literare cu limbajul popular)
- presiunea actualităţii – evenimentele îl determină pe E să recurgă frecvent la neologisme, tehnicisme

- stilul publicistic intră în relaţie cu stilurile administrativ, ştiinţific şi beletristic şi este influenţat de către acestea.

3. mărci ale stilului publicistic:

• 1. construcţiile nominale (substantive)
• 2. organizare eliptică a enunţului (titluri fără predicat)
• 3. enunţuri interogative
• 4. structuri de contrast (ex. America – puternică, dar prăbuşită)
• 5. parafrazare (tehnica exprimării indirecte)
• 6. contaminarea tehnicii libere a vorbirii cu discursul repetat (solicitând funcţia fatică) (ex. “ai funcţie, ai parte”)

Caracteristici la nivel morfologic:

• predomină substantivele (51% substantive, 16% verbe şi 15% adjective)
• adjectivele – au apariţie obligatorie şi apar foarte des la superlativ
• preferinţa pentru flexiunea nominală: Genitivul şi Acuzativul
• la nivelul flexiunii pronominale: domină persoana a III-a, rar a II-a;
• la nivelul flexiunii verbale: domină diateza pasivă şi diateza activă;

- modul Indicativ – prezent şi perfect compus (în textele publicitare – imperativul şi vocativul+ persoana I)

Caracteristici la nivel lexical :

• - între univocitate semantică şi polisemie
• - între concentrare şi dispersie
• - eterogenitate în interiorul variantelor stilului, în funcţie de conţinut, de receptor etc. ;
• - domină neologismele
• - mobilitate lingvistică determinată de mobilitatea realităţilor (evenimente noi, locuri noi, nume noi etc)

4. Raportul stilului publicistic cu limba literară

• prin mobilitate şi eterogenitate, vocabularul stilului publicistic are o zonă de suprapunere redusă cu fondul principal al limbii literare
• vocabularul stilului publicistic aparţine părţii mobile a lexicului limbii literare şi vorbirii comune
• mulţi termeni pătrund în limba literară prin vocabularul stilului publicistic

5. Definiţia şi o încercare de tipologie a jurnalismului

Jurnalismul este de multă vreme înţeles ca “ochiul publicului”. Jurnaliştii prezintă publicului informaţii, analize, comentarii, fapte diverse, raportează publicului, dar îl şi reprezintă, vorbeşte în numele lui în arena publică. În acelaşi timp, jurnalismul are misiunea de a re-prezenta publicului realitatea exterioară.

George Herbert Mead identifică două modele de jurnalism: information model (modelul informativ) şi story model (modelul poveste), argumentând că mulţi reporteri sunt trimişi pe teren nu ca să adune fapte, ci ca să găsească o poveste. Jurnalismul îşi propune, în zilele noastre, tot mai mult o funcţie de narator, transformând chiar evenimentele serioase în poveşti. Delimitarea dintre real şi ficţiune este din ce în ce mai greu de stabilit, nu atât la nivelul producerii evenimentelor, cât la cel al modului în care sunt ele prezentate opiniei publice.

Jurnalistul nu este, până la un punct, decât un povestitor, un creator, afirmă şi John Langer, în volumul Truly Awful News on Television. Ba, mai mult chiar decât un creator, jurnalistul îşi asumă acum rolul unui factor de actualizare a miturilor, în sensul pe care îl dădea acestui concept – mit – Roland Barthes. A mitologiza, devine astfel, un mod de a explica lucrurile, de a crea înţelesuri, semnificaţii, înlăturând complexitatea actelor umane.

Un alt punct de interes în cercetările actuale îl reprezintă relaţia dintre rolul jurnalistului şi exerciţiul puterii şi al controlului. Un număr de specialişti britanici avertiza încă din 1987 asupra pericolului instaurat de noul jurnalism şi noii jurnalişti – o elită deviantă, care asigură, prin promovarea unui comportament plin de articulaţii, funcţionarea tuturor sferelor organizate ale societăţii. În aceeaşi direcţie, americanul David Barsamian[1] se referă la jurnalişti ca la “stenografi ai puterii”, identificând chiar elementele necesare creionării unui model intitulat “pudel-stăpân”, în absolută discordanţă cu modelul jurnalistului „câine de pază” al societăţii, luptător împotriva corupţiei, a injustiţiei şi a abuzurilor.

Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care se impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu împiedică totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea şi definirea lor după lista lui C.-J. Bertrand.

¨ Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar să convingă, nu să informeze, astfel încât proprietatea factuală poate fi (şi este) neglijată.

¨ Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât de a o face înţeleasă.

¨ Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe observaţie şi pe prezenţa la faţa locului a reporterului, în opoziţie cu jurnalismul partizan.

¨ Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care incumbă costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia – documentarea, aşadar, – sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte mult, de la caz la caz, dar este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de celelalte tipuri de articole.

¨ Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe explicarea faptelor şi mai puţin pe informarea asupra lor şi necesită reporteri specializaţi.

¨ Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse domenii de interes imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar, programul farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc.

¨ Jurnalismul instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează presei informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe.

¨ Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui provocator, senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari, ilustraţii incitante) şi cu un limbaj mult simplificat.

6. Trăsăturile textului jurnalistic

În realizarea procesului de re-creare şi transmitere, textul jurnalistic trebuie să se supună, ca orice alt text, unor reguli de redactare şi exprimare, reguli ce particularizează stilul jurnalistic/publicistic în raport cu celelalte stiluri.

Scriitura jurnalisică îşi găseşte raţiunea de a fi în actul difuzării informaţiilor, în informare deci. Mesajul transmis de textul jurnalistic trebuie să fie în primul rând clar, iar această claritate începe odată cu conceperea, aşa cum remarca şi Boileau, în Arta poetică: “Ceea ce este conceput în mod clar se scrie cu uşurinţă”.

Unul din sensurile termenului scriitură este cel legat de scris, indiferent dacă produsele vor fi referenţiale sau ficţionale. O altă accepţiune a termenului o reprezintă stilul. Extrapolând, scriitură jurnalistică întâlnim în toate formele sistemului mass media, în radio, televiziune, multimedia. Or, această deschidere dă naştere la trei perspective, care vor lua în considerare:

§ Componentele textuale stricte ale textului jurnalistic în radio, televiziune. În acest caz, redactarea în formă fizică a textului poate lipsi.

§ Componentele fonice sau vizuale care apar înaintea redactării textului, concomitent cu această operaţiune sau după realizarea ei.

§ Rolul individului în realizarea acestor dispozitive.

Orice text jurnalistic este, înainte de toate, o colecţie de date selecţionate şi aranjate cu grijă de către o persoană ce exercită profesia de jurnalist.

Ph. Gaillard defineşte jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau colaboratori, exercită o funcţie de informare, adică de căutare sau de prezentare a unor ştiri, în slujba unui periodic scris, a unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de presă”[2].

Ziariştii produc texte jurnalistice, adică relatează evenimente – fapte de interes public, produse sau care urmează a se produce în viitorul apropiat –, sunt martori activi şi selectivi. Misiunea lor este să selecteze evnimentele care vor deveni ştiri, acele evenimente, aşadar, considerate a avea un grad mai mare de interes pentru public. Opţiunea pentru unul sau altul dintre evenimente se realizează cu precădere pe baza a trei criterii: actualitate, semnificaţie şi consecinţe.

Există multe moduri în care se poate scrie un articol. Ceea ce rămâne comun însă, ce nu se modifică este faptul că redactarea nu înseamnă decât „asamblarea unor materiale predeterminate – răspunsuri la cele şase întrebări” formulate de Quintilian cu 2000 de ani în urmă: quis?, quid?, ubi?, cur?, quomodo?, quando? (cine?, ce?, unde?, de ce?, cum?, când?), la care se poate adăuga, eventual, o a şaptea: cu ce consecinţe?

Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate inteligenţa şi capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a unor principii de bază şi a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice acestui gen:

§ Orice articol are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie);

§ Este întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target);

§ Transmite o idee (sau mai multe);

§ Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului;

§ Ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară;

§ Articolul trebuie transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă un răspuns, pe un anumit canal[3].

Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe acumulându-se prin contact cu textele produse de alţi jurnalişti.

---

[1] D a v i d B a r s a m i a n –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA, Common Courage, 1992, pp. 34-56
[2] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 55
[3] A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 12