Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării
conf.univ.dr. Dorin POPA
email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369654
Anul universitar: 2007-2008
TEXT JURNALISTIC
Cursul nr. 2
Redactarea textului jurnalistic. Newsworthiness şi legile proximităţii.
1. Etapele redactării textului jurnalistic
Procesul care are drept finalitate publicarea/difuzarea unui articol este precedat de alte operaţiuni pregătitoare. Drumul de la eveniment la articol urmează, de regulă, cinci etape:
1) Identificarea subiectului. Există subiecte care trebuie căutate şi subiecte ce par să se ofere singure. Dar, un reporter bun caută subiecte dincolo de ceea ce este evident. Putem afla asemenea subiecte interesante citind alte publicaţii, urmărind emisiuni la radio şi la televiziune, dar şi la o cafea sau pe stradă. În unele redacţii, reporterilor li se indică/li se sugerează, în cadrul unor şedinţe sau în particular, temele ce ar putea fi investigate, astfel încât ei pot trece direct la etapa următoare.
2) Documentarea. Aflat la faţa locului, reporterul va încerca să adune cât mai multe informaţii ce i-ar putea fi utile în redactarea articolului. De aceea, va consulta un număr cât mai mare de surse, apelând la tehnici diverse: interviuri, observaţii personale. În această etapă orice detaliu este semnificant: neştiind exact care va fi linia materialului, evoluţia lui, nu poate fi neglijat nici un aspect al evenimentului.
3) Analizarea datelor şi întocmirea unui plan de atac. Revenit în redacţie, jurnalistul face analiza datelor obţinute, determină cea mai potrivită abordare, în concordanţă cu materialul adunat, şi purcede, apoi, la întocmirea unui plan care să valorifice punctele sale esenţiale. Planul variază, ca formă şi complexitate, de la reporter la reporter. Importantă este conceperea lui astfel încât să-i uşureze munca, să-i permită o viziune de ansamblu şi desprinderea unor concluzii. În cadrul acestei etape, punctele de reper ale demersului jurnalistic sunt organizarea detaliilor şi plasarea lor în cadrul informaţiei principale într-o manieră revelatorie. Cele două tipuri de materiale de care jurnalistul dispune acum – cu referinţă directă la eveniment şi de context, descoperite în arhive, biblioteci sau memoria personală – vor fi supuse unui proces de selecţie, organizat în jurul a trei criterii: actualitate, semnificaţie şi captarea interesului.
4) Redactarea pe ciornă presupune înlănţuirea datelor culese într-un tot unitar, care să răspundă în primul rând imperativului clarităţii. Pentru aceasta se vor utiliza mijloace simple ce facilitează lectura: un titlu sugestiv, un chapeau informativ sau incitativ bine redactat etc. Secvenţele planului conceput anterior vor fi distribuite astfel înât compoziţia finală să fie echilibrată (să surprindă, adică, originea, desfăşurarea evenimentelor, deznodământul lor) şi să răspundă celor şase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de ce? şi cum? Planul, care după documentarea suplimentară poate să nu mai corespundă necesităţilor, trebuie ajustat, modificat. El nu reprezintă, în definitiv, decât o schiţă permanent mobilă, şanjabilă.
5) Stilizarea. Demersul redacţional se va desfăşura acum din perspectivă stilistică. Or, această operaţiune solicită redactorului detaşarea emoţională, crearea unei zone de minimă obiectivitate. Altfel, erorile, inadecvările, stângăciile vor fi dificil de detectat. Rezultatele analizei pot impune doar câteva ajustări sau, dimpotrivă, rescrierea întregului articol. Jurnaliştii profesionişti care au avantajul experienţei redacţionale recomandă pentru această etapă consultarea unei liste cu principiile unei scriituri de calitate, pe care o vom prezenta în capitolul dedicat normelor şi principiilor de redactare a textului jurnalistic.
Pe de altă parte, I. Biberi[1] radiografiază patru mari faze în redactarea unui text, cu specificaţia că acestea sunt valabile pentru toate tipurile de texte:
1. Incubaţia – faza preparării actului de invenţie creatoare;
2. Actualizarea – conturează incubaţia şi materializează, oferă consistenţă, densitate textului în pregătire;
3. Redactarea – în care intervine şi inventivitatea personală;
4. Munca de atelier – procesul de finisare, de stilizare.
2. Criterii de alegere a subiectului
Dintre cele cinci etape enumerate mai sus, cea care vizează alegerea subiectului se dovedeşte a fi, în practică, cea mai anevoioasă şi cea mai puţin apreciată etapă a activităţii jurnalistice. Cercetătorii şi jurnaliştii au stabilit numeroase etaloane, grile de selecţie atribuind, pe diferite scale, valori diferite informaţiilor. Dintre acestea, doar trei s-au impus: actualitatea, semnificaţia şi gradul de interes.
ACTUALITATEA este o valoare specifică tuturor mărfurilor media. Publicul aşteaptă ca presa să îl informeze, în timp util, real despre contemporanii lui, despre evenimente care se petrec acolo unde prezenţa lui fizică nu este posibilă. Altfel spus, actualitatea reprezintă un element al gradului de interes. Acesta este motivul pentru care jurnaliştii îşi pun uneori viaţa în pericol: obţinerea exclusivităţii, prezenţa la faţa locului – totul se desfăşoară în virtutea concordanţei, a simultaneităţii între producerea evenimentului şi cei interesaţi de producerea lui. Transmisiunile în direct sunt rezultanta acestei presiuni temporale.
SEMNIFICAŢIA priveşte faptul în sine, consecinţele lui. I se cer, astfel, jurnalistului calităţi de vizionar într-o oarecare măsură. El trebuie să aprecieze corect evenimentele, consecinţele lor pentru public, să le situeze în context, să le integreze, adică, în plan social.
GRADUL DE INTERES vizează posibila atitudine a consumatorului faţă de prezentarea unui anume eveniment. Or, cum am observat, publicul nu are aceeaşi structură, avem de-a face mai mult cu publicuri, decât cu un public. Sferele lor de interes vor fi şi ele, prin urmare, foarte neomogene. Apoi, interesul trebuie corelat cu actualitatea, cu semnificaţia evenimentului şi cu localizarea lui spaţială. Între spaţiu şi grad de interes raportul este invers proporţional, evenimentele desfăşurate în apropiere fiind mult mai actractive decât cele din alte zone geografice. Ph. Gaillard adaugă un aspect particular legat de gradul de sensibilitate al publicului, de înclinaţia sa de a se identifica cu actorii unui fapt divers. „Astfel, un public intelectual se va preocupa prea puţin de poveştile de dragoste ale vedetelor şi capetelor încoronate, iar un public de mame gospodine va vibra în mod special aflând nu contează ce ştire care priveşte copiii”[2].
Pentru D. Randall[3], pe scala valorică, informaţiile se structurează astfel:
§ Articolele despre ce s-a întâmplat;
§ Articolele despre ceea ce se spune că se întâmplă sau s-a întâmplat;
§ Articolele despre ceea ce se spune că se va întâmpla;
§ Articolele despre ceea ce se declară.
Noţiunea de valoare a informaţiei are pentru Harold Evans, editor la The Sunday Times, o accepţiune similară: “Informaţiile sunt oamenii”. Lordul Northcliff, supranumit baronul media, declara şi el că: „Informaţie înseamnă ceea ce doreşte cineva undeva să ascundă; restul e numai publicitate”.
Una dintre cele mai succinte explicaţii ale valorii informaţiei este surprinsă de J. Galung şi M. Ruge în lucrarea Structuring and selecting news[4]. Cei doi afirmă că evenimentele, pentru a fi prezentate opiniei publice, trebuie să îndeplinească unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
§ Frecvenţa;
§ Amplitudinea – cu cât mai mult, cu atât mai bine, cu cât mai dramatic, cu atât mai mult de exploatat;
§ Non-ambiguitatea – cu cât evenimentele sunt mai limpezi, mai necomplicate, cu atât vor fi mai uşor de observat şi de relatat;
§ Familiaritatea – faptele etnocentrice, din proximitatea culturală, primează ca interes;
§ Corespondenţa – gradul în care evenimentele se întâlnesc cu dorinţele, aspiraţiile, nevoile, predicţiile noastre chiar. Cei doi cercetători avansează aici ipoteza consonanţei, după care lucrurile familiare sunt înregistrate cu mai multă uşurinţă decât cele necunoscute, pentru că vin pe fondul unei cunoaşteri prealabile şi, implicit, al unui interes prealabil;
§ Surpriza – reprezintă, într-un fel, antidotul familiarităţii şi al corespondenţei; evenimentele trebuie să fie neaşteptate, rare ca să devină informaţii preţioase;
§ Continuitatea – chiar dacă amplitudinea scade, inevitabil, în timp, ceea ce a fost considerat o dată un eveniment de presă va manifesta în continuare, pentru o perioadă de timp, interes;
§ Compoziţia – alternarea informaţiilor interne cu cele externe, a celor politice cu cele sociale sau de fapt divers.
Pentru a stabili contactul cu audienţa, jurnaliştii realizează un dublu efort: transformă evenimentele în ştiri, în informaţie publicistică, şi le adaptează cerinţelor, gusturilor acesteia. Rezultatul va fi reflectat de numărul de exemplare vândute sau de cotele de audienţă.
3. Legile proximităţii
Organizarea textului jurnalistic este orientată, în viziunea lui Dumitru Irimia, după două principii ale comunicării estetice: sugestivitatea şi verosimilul.
Orice text jurnalistic încearcă să se apropie de aceste principii prin diverse mijloace tehnice (de redactare) şi stilistice. Printre modalităţile tehnice se numără şi legile proximităţii care contribuie la valorizarea unei informaţii.
Proximitatea temporală preferă faptelor din trecutul apropiat (adică celor care au avut loc deja) pe cele din viitorul apropiat (ce urmează a se petrece). Abia apoi pe cele din trecutul îndepărtat. Dacă vorbim de cutremure, cel din 1977 este deja trecut îndepărtat. Într-un articol pe această temă, vor fi reamintite doar cele din ultimii zece ani. Cutremurele din 1977, 1940, 1870 pot figura într-un chenar (o fereastră) separat(ă), dar nu vor face parte din corpul articolului.
Proximitatea spaţială. Un eveniment este cu atât mai interesant pentru public cu cât s-a petrecut mai apropiere de el. Aceasta deoarece oamenii au aproape întotdeauna tendinţa de a se substitui/identifica cu cei direct implicaţi, de a trăi evenimente care nu le aparţin şi pe care le vor încadra apoi în propria experienţă. Or, este mult mai uşor de realizat acest lucru dacă decorul şi actorii sunt cunoscuţi. În acest sens, un accident din Iaşi va fi diferit perceput de locuitorii din această localitate faţă de cei din Bucureşti sau Paris.
Proximitatea socială se traduce preponderent prin colectivitate, prin apartenenţa la un grup social, religios, politic, profesional, cultural etc. O eroare judiciară la Braşov ar putea deveni o ştire în presa din Germania cu condiţia ca una dintre victime să fie de naţionalitate germană. Dacă aceasta mai este şi o persoană publică, ştirea ar putea deveni articol.
Proximitatea afectivă (sau interesul uman) este corelată cu instinctele vitale ale omului şi impune abordarea unor subiecte precum: viaţă, moarte, suferinţă, sexualitate, droguri, violenţă, securitate socială etc.
De asemenea, o ştire va avea o valoare mai mare (newsworthiness) dacă persoanele implicate sunt foarte cunoscute (de notorietate) şi dacă evenimentul e neobişnuit (raritatea). Astfel, faptul că un student a răcit nu reprezintă un fapt de presă, pentru că nu prezintă interes pentru un număr mare de cititori (decât cel mult pentru prieteni şi apropiaţi). În schimb, cu totul altfel stau lucrurile dacă studentul respectiv a contaminat 100 de colegi ori preşedintele ţării este cel care s-a îmbolnăvit, cazuri în care avem de-a face cu fapte de presă autentice. La fel, un om muşcat de un câine nu reprezintă un fapt pentru o ştire; dar, dacă un om muşcă un câine, faptul poate deveni subiect de ştire.
[1] I o n B i b e r i –– Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 155
[2] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 53
[3] D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 44
[4] J o h a n G a l t u n g & M a r i e R u g e –– Structuring and selecting news,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu