Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării
conf.univ.dr. Dorin POPA
email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369654
Anul universitar: 2007-2008
MASS MEDIA – SISTEM SI PROCES
Cursul nr.1
Studiile asupra mass-media
1.1. Consideraţii preliminare
Sintagma mass-media desemnează ansamblul mijloacelor de informare în masă ori chiar comunicarea de masă, în întregul ei. Prin alăturarea dintre cuvântul englez massmedia, pluralul substantivului medium (intermediar, transmiţător, mijloc, mediu – fizic sau spiritist), pe tărâm anglofon, s-a realizat o sinteză sui-generis. În franceză şi germană, caracteristicile pluralului sunt puse în evidenţă: les medias şi die Medien. În sensul cel mai răspândit, prin “medium” înţelegem canalul prin care mesajul parcurge distanţa dintre emiţător si receptor sau chiar distanţa dintre sursă şi destinatar. În ultimele decenii, termenul media înlocuieşte cu succes întreaga expresie mass-media, semnificând, simultan, tehnica de producere şi transmitere a mesajelor, suma mesajelor astfel difuzate şi chiar ansamblul producătorilor acestor mesaje. Prestigiul termenului “media” se datorează lui Marshall McLuhan, care, în cartea sa din 1964, Pentru înţelegerea mediilor – carte care s-a bucurat de celebritate – îl foloseşte în accepţiile de mai sus. Astăzi, construcţii lingvistice având în componenţă acest cuvânt (sau chiar derivate ale lui) s-au impus în limbajul specialiştilor: multimedia, noile media, macromedia, hypermedia, media analysis, mediatizare ori mediere.
În Dicţionarul politic redactat de Tămaş, mass-media sunt astfel definite: “Ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de informare şi influenţare a maselor sau, altfel spus, comunicaţia de masă realizată prin presă, radio, tv, cinematograf, discuri şi alte mijloace. Gruparea lor într-o singură categorie se întemeiază pe faptul că toate contribuie la crearea unei culturi de masă, proprie civilizaţiei moderne, diferită de cultura rezervată publicului instruit, cultură difuzată prin instituţii de învăţământ şi cărţi. Cultura de masă vehiculează prioritar anumite valori (tinereţe, frumuseţe feminină sau masculină, confort, consum) şi elaborează o mitologie proprie (vedete). Comunicaţia de masă a devenit deosebit de importantă în politică şi activitatea de guvernare a societăţii, datorită posibilităţilor oferite pentru informarea şi influenţarea milioanelor de cetăţeni, ceea ce a determinat o anumită estompare a formelor tradiţionale de comunicare politică. În aceste procese, un rol prioritar revine televiziunii”[1].
Aşadar, din prima frază, este reliefat procesul de influenţare a maselor, majoritatea dicţionarelor occidentale consultate neamintind decât difuzarea informaţiilor sau transmiterea informaţiilor către audienţa de masă.
Întrucât noţiunile de comunicare de masă, mass-media, mijloace ale comunicării de masă nu se “acoperă” perfect între ele, adică nu sunt de o sinonimie fără cusur, utilizarea lor poate stârni uneori confuzie. De aceea, aducem în această pagină şi definiţiile unuia dintre cei mai prestigioşi gânditori francezi ai domeniului, Jean Cazeneuve, care le înţelege astfel: “Media desemnează în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu sintagma comunicaţiile de masă. Rezultă că media = mijloace de informare (comunicare), iar mass-media = mijloace de comunicare pentru un public larg, de masă, mijloace inventate şi folosite de către civilizaţiile moderne şi care au drept caracteristică esenţială uriaşa lor putere corelată cu un vast câmp de acţiune. Fără discuţie că în această categorie trebuie înscrise: radiodifuziunea, televiziunea, cinematograful, presa scrisă, cartea, discursurile, benzile, casetele, videocasetele, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că şi cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare, chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public”[2].
Într-o bună aproximaţie, comunicarea de masă poate fi înţeleasă ca fiind ansamblul procedeelor (media tipărite, radio-tv, cinema, noile media etc.) prin care se realizează informarea unui public larg (sau prin care are loc procesul de comunicare către opinia publică). În tratarea conceptului de comunicare în masă se folosesc sintagme ca amplitudine socială a mesajului, simultaneitate a receptării, standardizare a consumului mediatic ori nivel (înalt sau scăzut) al receptivităţii. De aceea, pe această linie, sunt preferate expresii ca tehnici de difuzare colectivă ori canale de difuzare colectivă. Toate acestea semnifică o realitate incontestabilă a comunicării de masă şi anume semnifică mixarea unui conglomerat de fenomene socio-culturale cu un altul, provocat de evoluţia tehnicilor înalte. Această mixtură, evident, se manifestă prin caracteristici specifice, ultimele decenii tranşând, se pare definitiv (dar ce poate fi, în definitiv, definitiv?), prezenţa accentelor deasupra componentelor tehnice (tehnologice) în defavoarea câmpului umanistic tradiţional. Cultura electronică, audiovizuală, denumită şi “era Marconi” de către McLuhan, este doar un simplu indiciu al acestui tratament, care este cu mult mai profund şi mai subtil decât putem noi schiţa acum, aici.
Datorită prezenţei lor, uneori agasante, în aproape toate segmentele vieţii cotidiene, mass-media[3].
Sunt chiar opinii la fel de avizate care consideră presa prima putere într-o societate, deşi până nu demult eram obişnuiţi cu sintagma “cea de-a patra putere”. Dar acest lucru este mai puţin important acum, deoarece, în contemporaneitate, noţiunea de putere s-a încărcat cu destule semnificaţii noi şi, poate, neaşteptate, ajungând să nu mai desemneze puterea politică, aşa cum a făcut-o multă vreme şi cum o regăsim în studiile devenite clasice.
Studiile asupra mass-media, fără a urmări cuminte sinuozităţile manifestărilor presei, vor fi legate de dezvoltarea acesteia, în mod firesc. Iar dominantele gândirii fiecărei perioade, acel “spirit al timpului” atât de clamat uneori, cu valorile sale consolidate, este prezent în analizele şi punctele de vedere care iau în vizor manifestările mass-media. Francis Balle schiţează chiar un tablou al evoluţiei studiilor asupra mass-media – într-o continuă corelaţie cu opiniile dominante (cu spiritul timpului), opinii care scriu istoria – tablou pe care-l vom reda, la sfârşitul acestui capitol (1.2.6.), în primul rând pentru că serveşte interesului nostru didactic, dar şi pentru că sintetizează, oricât de sumar, liniile de forţă ale unei întregi şi extrem de laborioase perioade de reflecţie asupra mediilor.
Bernard Miège, preocupat la rându-i de fireasca dorinţă a cercetătorului profund avizat de a cuprinde un domeniu atât de predispus numeroaselor reformulări şi schimbări de perspectivă, găseşte o sintagmă generoasă şi suplă – gândirea comunicaţională –, prin intermediul căreia reuşeşte să reliefeze, elegant, sinuoasa istorie de până acum a cercetărilor care şi-au fixat ţintele pe teritoriile comunicării mediatice. Dar ce este gândirea comunicaţională?
“Gândire a modernităţii, necesară pentru a facilita modernizarea structurilor sociale, gândirea comunicaţională este cel mai adesea considerată ca o valoare în sine (evocarea comunicării e suficientă uneori pentru a face din ea un fel de profeţie autorealizatoare), pentru ca alteori – şi chiar în acelaşi timp – să fie criticată în numele apărării artei, pentru propensiunea ei de a produce consensuri şi, mai mult chiar, pentru excluderile pe care le disimulează. Cum ar putea să se afle o gândire necorespunzând nici unei modalităţi cunoscute a gândirii ştiinţifice academice la originea unor noi abordări, adică să dea seama de schimbările societăţilor contemporane?”[4]
Pe măsură ce mass-media au devenit industrii importante în societăţile moderne, numărul studiilor dedicate lor a crescut spectaculos iar diversele valenţe ale comunicării sunt analizate atent azi de către cercetători bine echipaţi.
Numărul studiilor despre mass-media apărute în ultimele decenii este aproape copleşitor, iar inventarea unor noi mijloace de multiplicare a mesajelor – internetul, noile media, sateliţii comunicaţionali, multimedia, intranetul, hipermedia – a făcut necesară apariţia de instituţii care să poată utiliza şi gestiona noile tehnologii, comunicarea cunoscând, astfel, dimensiuni, în special în câmpul relaţiilor sociale, de o neliniştitoare abundenţă. Şi chiar dacă sunt tendinţe de a beatifica, în principal, caracterul tehnic şi tehnicist al comunicării de astăzi şi de perspectivă, utilizând sintagme precum “teoria informaţiei” ori “ştiinţa informaţiei”, cercetători supracalificaţi îndrăznesc să vorbească, în continuare, de comunicare mediatică normală. Numai că normalitatea, acum, trebuie să primească, flexibil şi nearogant, nuanţări adecvate proceselor la care participă continuu, analize neatinse de stressul generator de conflicte, pe care îl cunoaştem din istorie şi care, pentru mulţi, semnifică scormoneli stânjenitoare şi respingeri “de plano”, în imposibilitatea unui dialog permisiv. Nu toţi suntem la fel de speriaţi de acest proces comunicaţional datorat mediilor, deoarece, cu efort, spirit relativist şi temeinicie, putem decodifica, în toate formele de manifestare a tehnicilor atotputernice, ajutoare docile şi performante ale relaţiilor de comunicare dintre oameni. Trecem unii pe lângă alţii, uneori ne întindem mâinile sau doar ne salutăm cu indiferenţă, citim aceleaşi ziare sau ne amuză aceleaşi programe tv, trăim în acelaşi oraş şi, eventual, avem aceeaşi marcă de automobil, dar ne deosebim esenţial prin modul în care ne raportăm la exigenţele şi contradicţiile comunicării contemporane. Şi, dacă până nu demult comunicarea putea fi plasată comod printre construcţiile intelectuale seducătoare, inserţia socială putându-se realiza şi în absenţa acestei facultative “ideologii”, iar producţia industrială înainta irezistibil, în relaţie doar cu materia primă şi calificarea forţei de muncă, astăzi, brusc, nimic nu mai funcţionează, nimic nu mai “merge”, fără o atentă, detaliată şi energică strategie comunicaţională. Strategii de comunicare sunt adoptate acum de către organizaţii, întreprinderi, partide politice ori de către grupări sportive, cu un firesc nebănuit, de parcă astfel s-a procedat de când lumea şi pământul. Nimeni, însă, oricât de înverşunat ar perora împotriva sistemului mass-media, nu poate concepe, astăzi, lumea noastră în absenţa acestui sistem. “Mass-media supravieţuiesc ca sistem deoarece furnizează funcţii importante pentru societate, în ansamblul ei. Adică, sistemul mass-media are anumite consecinţe asupra populaţiei, consecinţe care sunt considerate cu adevărat importante. Atât timp cât mass-media răspund acelor necesităţi ale societăţii considerate importante, sistemul care le satisface va rămâne acelaşi”[5]. Astfel, deşi criticile nu contenesc să se reverse asupra diverselor manifestări mediatice, sistemul mass-media nu dă semne de oboseală nicăieri în lume, ocupând mai departe un loc privilegiat.
1.2. Firesc, studiul asupra mass-media nu are o istorie prea lungă
Ultimele trei decenii, care au multiplicat enorm numărul studiilor despre comunicarea mediatică, s-au dovedit a fi extrem de preocupate de problemele puterii şi efectelor mass-media, aflate în relaţie directă cu fenomenul cel mai discutat, peste tot în lume (dar mai ales în USA şi UE), în clipa de faţă: concentrarea presei. Încă în 1977, UNESCO doreşte analizarea noilor problematici aduse cu sine de generalizarea comunicării la scară planetară şi înfiinţează o comisie în acest scop, comisie condusă de irlandezul Sean Mac Bride. Lucrările şi concluziile la care a ajuns Comisia Bride au stârnit nu numai aprige controverse, dar şi proteste din partea a două state – SUA şi Anglia – care au retras atunci Comisia. Raportul s-a intitulat Mai multe voci, o singură lume şi a reuşit să surprindă câteva probleme esenţiale, care astăzi, când se discută cu atâta energie despre fuziunile recente dintre VIACOM şi CBS, dintre AOL şi Time-Warner ori despre apropierea (la care s-a opus recent UE) dintre EMI (UK) şi Time-Warner (USA) pe piaţa muzicii europene, sunt mult mai evidente. Iată un paragraf din acest istoric raport, publicat acum 20 de ani, în 1980: “Rolul jucat de societăţile multinaţionale a devenit una din temele centrale ale dezbaterii asupra comunităţii internaţionale. Aceste societăţi nu numai că mobilizează şi transferă pe piaţa comunicării capitaluri şi tehnologii, dar ele vând nenumărate produse de consum socioculturale, care vehiculează, global, idei, gusturi, preferinţe şi credinţe. Astfel, organizaţiile multinaţionale influenţează direct aparatul de producţie economic al ţărilor, acolo unde-şi exercită activităţile. Ele intervin şi în comercializarea culturii şi chiar prin aceasta sunt în măsură să modifice orientarea socioculturală a unei societăţi în ansamblul său.”[6]
Studiile ştiinţifice şi cercetările de până acum asupra sistemului mass-media nu au urmat, firesc, trasee ori planuri dinainte stabilite, nu putem detecta, aici, o ordine prealabilă sau vreo corelare a cercetătorilor, fie şi dintr-o singură zonă geografică, în privinţa paşilor pe care urmau să-i facă într-un domeniu anume. De multe ori, cum se cunosc atâtea cazuri în varii discipline, sugestii şi reflecţii importante s-au născut din preocupări care nu vizau existenţa mass-media. Dar, oricum au apărut, din căutări haotice şi lipsite de coordonarea unor principii integratoare sau, dimpotrivă, din existenţa unor programe riguroase, atent cumpănite, reflecţiile şi studiile asupra mass-media trebuie unificate, fie şi provizoriu, prin câteva repere.
1.2.1. Mass-media şi studiul funcţionalist-empiric
Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul mass-media dintr-o ţară se află într-o relaţie directă cu sistemul politic existent acolo. Astfel, sistemul politic determină cu exactitate relaţiile dintre media şi guvern.[7]
Primii care au sesizat această dependenţă se numără astăzi printre fondatorii studiului asupra mass-media. Astfel, Harold D. Lasswell, în 1927, publica un articol precursor, cum îl numeşte Bernard Miège, pe care însă autorul său l-a considerat a fi doar de propagandă politică, neintuind că celebritatea îi va veni din cu totul altă parte. Apoi, douăzeci de ani mai târziu, în 1948, Lasswell publica o carte fundamentală în istoria scurtă a studiului asupra mass-media, intitulată The Communication of Ideas (Comunicarea ideilor). El defineşte aici acţiunea de comunicare într-un mod atât de original, încât va fi citat apoi în mai toate scrierile de mai târziu ale domeniului: “Se poate descrie convenabil o acţiune de comunicare răspunzând la următoarele întrebări:
Ø cine spune ?
Ø ce spune ?
Ø prin ce canal ?
Ø cui ?
Ø cu ce efect ?
Studiul ştiinţific al procesului de comunicare tinde să se centreze pe una sau alta din aceste întrebări. Specialistul lui cine? (comunicatorul) se aplică studiului factorilor care dau naştere comunicării şi o dirijează. Această subdiviziune se numeşte analiza de reglare (control analysis). Cel care studiază mai ales radioul, presa, cinematograful şi alte canale de comunicare, participă la analiza mijloacelor de informare (media analysis). Când centrul de interes s-a constituit din persoanele atinse de aceste mijloace de informare, vorbim de analiza audienţei (audience analysis). Dacă problema tratată se referă la impactul asupra receptorilor, se vorbeşte despre analiza efectelor (effect analysis)”[8].
Chiar dacă mai târziu un cercetător de înaltă reputaţie, Elihu Katz, se va revolta împotriva acestei definiţii inaugurale, denunţându-i tirania, iar Theodor W. Adorno (important reprezentant al celebrei Şcoli de la Frankfurt) o va critica de pe poziţii ideologice de adversitate, se observă, la peste 50 de ani de la punerea ei în circulaţie, că a servit drept incipit întregii construcţii teoretice despre mass media. Elihu Katz, în 1959, consideră că are datoria de a face lumină în privinţa pericolului la care expune schema lui Lasswell şi anume că aceasta “concentrează atenţia numai asupra a ceea ce mediile fac din oameni, dar nu şi asupra a ceea ce oamenii fac din medii” (adică, schema lui Lasswell nu aduce vreo explicaţie privitoare la utilizările mass-media de către destinatari – receptori). Cercetările din domeniul comunicării emergente şi-au aflat, însă, în formula atât de elegant elaborată de către Harold D. Lasswell, adevărate programe de studiu, simplitatea şi linearitatea ei fiind susţinute de date empirice irefutabile. Lasswell face parte dintre iniţiatorii americani ai studiilor asupra comunicării, împreună cu Paul Lazarsfeld şi Carl Hovland. Cei trei sunt consideraţi a fi pionierii abordării empirico-funcţionaliste a mijloacelor de informare în masă şi, datorită lor, unii autori cunoscuţi ajung să afirme că studiul asupra mass-media este o disciplină americană (Fr. Balle). Paul Lazarsfeld tipăreşte în 1940 Radio and the Printed Page (Radioul şi pagina tipărită) unde fixează, datorită observaţiilor de pe teren, contribuţiile celor două media. Tot primul care a fost preocupat de studiul audienţei mass-media (pe atunci, presa scrisă şi radioul), Paul Lazarsfeld, publică, în 1944, The People’s Choice (Alegerea poporului), carte devenită celebră cu repeziciune, care a reprezentat, apoi, prototipul anchetei privitoare la schimbarea şi formarea opiniilor populaţiei în timpul unei campanii electorale. Cartea aceasta era, de fapt, rezultatul observaţiilor mai vechi ale lui Lazarsfeld, efectuate în comitatul Erie din statul Ohio, al anchetelor sale din timpul campaniei electorale, din 1940, campanie în care s-au înfruntat Franklin Delano Roosevelt, preşedintele în exerciţiu pe atunci, aflat în faţa celui de-al treilea mandat (fapt unic în istoria USA) şi contracandidatul său, republicanul Wilkie. S-a putut constata, încă de la început, că studiul audienţei este legat de comanda socială care, apoi, va fi mereu forţa ce va impulsiona studiile de audienţă, din ce în ce mai sofisticate, până la cele din zilele noastre. O colaboratoare a lui Lazarsfeld, Herta Herzog, publică, în 1941, lucrarea Audienţa foiletoanelor, în urma analizării informaţiilor obţinute prin interogarea unui număr de 2 500 de auditori ai foiletoanelor radiofonice, interesându-se doar de raţiunile care îi îndemnau pe aceştia să prefere tipul acesta de emisiuni.
Carl Hovland a fost atras de mecanismele schimbărilor de atitudine şi de analizarea pârghiilor prin care se realizează persuasiunea. A beneficiat şi de un câmp de observaţie privilegiat, după al doilea război, Hovland devenind responsabil cu studiile asupra comunicării la Departamentul Informaţie şi Educaţie al armatei americane. Totodată, el a fost influenţat de studiile psihologului F.H. Lund, publicate în volumul The Psychology of belief (Psihologia încrederii), în 1925. Carl Hovland a fost, în bună măsura fără să o ştie, un antemergător al psihologiei sociale, un psihosociolog, el publicând mai multe lucrări de psihologie a influenţei şi utilizând un redutabil arsenal experimental. Variaţiile opiniilor individuale în cadrul grupurilor care suportă argumentaţii diferite, fie în prezentare, fie în conţinut, i-au absorbit atenţia şi interesul ştiinţific.
Dar, înaintea celor trei (Lasswell, Lazarsfeld şi Hovland), dezbaterile de idei asupra organizării societăţii, pe vremea în care doar presa tipărită şi cărţile existau pe piaţa mediatică, au fost stimulate de către volumele lui Gustave le Bon, La psychologie des foules (Psihologia mulţimilor), publicat în 1895, Charles Horton Cooley, Social Organization, (Organizarea socială), din 1909 şi Walter Lippman, Public opinion (Opinia publică), din 1922, deşi, în aceste importante volume, media sunt abia prezente, neconstituind obiecte de studiu prioritare, ci doar “personaje contextuale”. Pentru cercetătorii amintiţi până aici, media sunt părţi ale socialului, asigurându-i acestuia importante funcţii – informarea, educarea, divertismentul etc. Pentru reprezentanţii funcţionalismului, este extrem de important rolul mass-media, ca şi influenţa lor asupra audienţei.
Alţi cercetători sunt cunoscuţi pentru studii pe această linie deschisă de Lasswell, Lazarsfeld şi Hovland: Charles Wright, Robert Merton ori Talcott Parsons, preocupaţi de controlul ambientului, de transmisia moştenirii culturale ş.a.m.d. Funcţionaliştii, în opoziţie cu behaviorismul apăsat, la modă, vor accentua fragilitatea mass-media în faţa autonomiei receptorilor, reliefând ajutorul presei în “democratizarea” culturii, anchetele lor fiind axate pe cerinţele consumatorilor. Cartea lui Elihu Katz din 1955[9] vine să infirme teoriile influenţelor puternice ale mass-media (teoria glonţului magic ori teoria acului hipodermic), propunând cei doi paşi în fluxul comunicării (two steps flow of communication), legând comunicarea de masă de comunicarea interpersonală, liderii de opinie redifuzând mesajele media.
Dacă s-a îndepărtat de exagerările psihologiei behavioriste, abordarea funcţionalistă a mass-media nu a respins şi observaţiile provocatoare ale sociologiei culturii de masă, ieşind, astfel, întărită din această interacţiune elastică. Astfel, reprezentanţi ai săi au analizat foloasele şi gratificaţiile/satisfacţiile (uses and gratifications), au studiat funcţia de agenda-setting a mass-media (Mc Combs şi Shaw), eficacitatea culturală a televiziunii (Gebner) ori influenţarea receptării TV de către valorile şi tradiţiile culturale[10].
Wilbur Schramm, pe urmele lui Elihu Katz, concepe, în 1973, chestionare prin care se interesează mai puţin de ceea ce media fac oamenilor, ci de ceea ce oamenii fac din mass-media. Schramm are o perspectivă filosofic-umanistă privitoare la comunicare şi în cartea sa Procesul comunicării afirmă aproape şoptit: Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva, adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine. Aducerea în prim-plan a nevoilor oamenilor (cognitive, afective, relaţionale, de evaziune, de integrare) în relaţie cu mass-media specifice modifică vechea dependenţă a receptorului de emiţător, permiţând forme incipiente de dialog. Toate acestea duc înspre perenitatea abordărilor empiric-funcţionaliste, flexibilitatea asigurând metodei supravieţuirea. Astfel, unul din reprezentanţii francezi ai curentului funcţionalist, Jean Cazeneuve poate să afirme: “Individul, înecat de valul de informaţii, ar putea fi atunci transformat într-o maşină de înregistrat, dacă nu ar deveni, după ce atinge un anumit prag, indiferent la un surplus de stimuli. Una din concluziile cele mai evidente a unor studii recente este că nu se poate, prin reţeaua de comunicare, să faci orice vrei din indivizii în cauză. Ceea ce se comunică nu este neapărat integrat de o personalitate”[11].
1.2.2. Timpul sociologilor
Mijloacele de comunicare de masă au devenit parte a structurii instituţionale a societăţii şi îşi vor conserva acest statut atâta vreme cât vor furniza funcţii importante mediului social. Mass-media răspund continuu cerinţelor şi urgenţelor sociale, stabilitatea lor trebuind căutată exact în aceste puncte în care sunt de neînlocuit. Deocamdată. Dar nici pericole majore nu se zăresc la orizont, puterea mediilor fiind în continuă expansiune, în ciuda tentativelor multiple ale altor instituţii sociale de a limita această tendinţă. Mass-media, ca sisteme sociale, sunt abordate continuu cu un interes nedisimulat de către sociologi. Apoi, relaţiile de comunicare, constituind o subcategorie a relaţiilor sociale, intră în chip firesc în preocupările majore ale sociologilor, printre aceştia numărându-se astăzi nume dintre cele mai prestigioase în studiul mass-media. Provocând evidente transformări în comportamentul publicului, care, la rigoare, poate fi societatea în întregul ei, sistemul mass-media suportă cercetări atente, complexe, ştiinţifice, fundamentate sociologic. Studiile despre ordinea socială, ca şi studiile despre individ, care provin din mai multe ştiinţe sociale, se regăsesc în teoriile despre influenţa mass-media. Iar dacă s-a renunţat la ideea unei ştiinţe a comunicării care să includă toate datele furnizate de diverse discipline, perspectiva sociologică rămâne una de prim ordin, capabilă să contribuie liniştitor la elucidarea multor zone rămase neclare în convieţuirea noastă cu atotputernicele mass-media.
Sociologia comunicării de masă ar putea constitui maximul dorinţelor integratoare ale unor domenii cu vechi state de funcţiuni în câmpul ştiinţific. In acest sens, o importantă iniţiativa i-a aparţinut lui Georges Friedmann, sociolog care şi-a axat analizele pe continuarea cunoscutelor deschideri operate de celebrul Edgar Morin. Friedmann a fost epatat de sistemul tehnic (şi timpul, se vede tot mai limpede, îi dă dreptate), insistenţele sale gravitând în jurul importanţei tehnicilor.
Un alt corifeu incontestabil al domeniului, Denis McQuail, afirmă caracterul multiparadigmatic al sociologiei comunicării, vizând o ştiinţă mai generală, dar, cunoscător, respinge credinţa unora (vezi Robert Escarpit, în 1972) de a realiza un model unic (prin unificare) al ştiinţei comunicării, care poate avea în vedere, în primul rând, cele două mari domenii, distincte până la un punct, tehnologia suprasofistificată şi principiile comunicării umaniste. Pentru McQuail, mass-media sunt o sursă de putere, o arenă în care “afacerile vieţii publice sunt jucate” la nivel mondial, dar şi relansatori ai culturii de calitate ori arbitri ai modei, manierelor şi ai stilurilor de viaţă. Dar nu numai atât. “Media sunt o industrie în creştere şi foarte schimbătoare, asigurând locuri de muncă, producând bunuri şi servicii, hrănind industrii apropiate. De asemenea, pot fi înţelese ca o instituţie, dezvoltându-şi propriile reguli şi norme care o leagă de alte instituţii sociale. Instituţia media este reglată, la rândul ei, de către societate. (…) Mass-media au devenit o sursă dominantă de definiţii şi imagini ale realităţii sociale, pentru indivizi, dar şi pentru grupuri şi societăţi; media exprimă valori şi judecăţi normative inextricabil corelate cu ştirile şi cu divertismentul”[12].
Inventatorul (denominatorul) sociologiei, Auguste Compte, în 1837, în cartea sa Positive Philosophy, dorea, prin această alăturare a unui cuvânt latin (socius) cu unul grec (logos), desemnarea fizicii sociale, este primul autor preocupat de o concepţie organică a societăţii, chiar dacă nu a inventat conceptul de societate ca organism şi, prin atenţia acordată consecinţelor supraspecializării, devine unul dintre strămoşii legitimi ai dezvoltării conceptului de societate de masă. Cartea lui Herbert Spencer, First Principles, publicată în 1863, îl aşează pe autorul ei în poziţia de al doilea fondator al sociologiei moderne, după Compte. Aici, Spencer propune legile evoluţiei, care-l vor marca mai târziu pe Charles Darwin, legi pe care le credea valabile pentru absolut toate ştiinţele. Între 1876 şi 1896, Spencer scrie, studiind societatea prin prisma principiilor sale, The Principles of Sociology, lucrare tipărită în patru volume. În 1887, germanul Ferdinand Tonnies, analizând prin contrast două tipuri de organizări sociale – preindustrială şi industrială – ajunge să considere că individul se plasează într-o societate impersonală şi anonimă, într-un sistem social impersonal şi anonim. Astfel, în opinia sa, indivizii nu mai sunt apreciaţi pentru calităţile lor, ci doar pentru îndeplinirea obligaţiilor contractate. Acest autor i-a influenţat, mai târziu, pe mulţi dintre cercetătorii care au dorit să studieze impactul noilor mijloace de comunicare asupra societăţii. “Aşa cum o acumulare de teorii şi invenţii în cadrul fizicii a condus la baza practică pe care mijloacele de comunicare au fost inventate, tot aşa acumularea de teorii sociologice despre natura ordinii sociale contemporane a furnizat baza de idei pe care s-a încercat pentru prima dată interpretarea mass-media, atunci când ele au devenit realitate”[13]. Cartea lui Tonnies, Comunitate şi societate, publicată în 1887, va cunoaşte succesul abia douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în 1912, când s-a produs reeditarea ei, astăzi fiind cotată drept una din scrierile clasice ale sociologiei mondiale. Ferdinand Tonnies devine membru al Institului Internaţional de Sociologie, în 1894 şi primul preşedinte al Societăţii Germane de Sociologie. Dorind să aprofundeze sociologia pură, în opoziţie cu sociologia aplicată, Tonnies îşi îndreaptă cercetările către patologia socială şi, mai ales, studiază tenace opinia publică.
În 1893, Emile Durkheim publică importanta sa carte, care va face din el unul din cei mai reputaţi sociologi francezi ai epocii, Diviziunea socială a muncii, în care va trata câteva teme discutate, deja, de Compte, Spencer şi Tonnies, în special aprofundând problematicile legăturii individului cu societatea. Pe lângă cei trei sociologi amintiţi mai sus, asupra lui Durkheim au o deosebită înrâurire, în perioada în care este profesor la universitatea din Bordeaux, operele lui Espinas şi Schaffle. Solidaritatea socială, ca rezultat al diviziunii muncii, este opusă de Durkheim conceptului de anomie, care reprezintă unul dintre efectele dizarmoniei sociale. După 1900, va susţine şi publica, pe rând, câteva cursuri de pedagogie, definind şcoala ca pe un instrument de luptă împotriva monopolului politic şi va studia cu migală evoluţia istorică a familiei în societatea occidentală. Descriind ce (se) înţelege printr-un fapt social, acum mai bine de o sută de ani, explică parcă efectele de astăzi ale mass-media: “Iată deci o serie de fapte care prezintă caractere foarte speciale: ele constau în maniere de a se purta, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt înzestrate cu o putere de corecţie în virtutea căreia sunt impuse. Ca urmare, aceste fapte nu pot fi confundate cu fenomenele organice întrucât constau în reprezentări şi acţiuni, nici cu fenomenele psihice, care nu există în afara conştiinţei individuale şi decât prin ea. Aşadar ele constituie o nouă specie, iar calificativul sociale lor se cuvine să li se acorde şi să li se rezerve. (…) Astăzi nu se mai poate contesta faptul că majoritatea ideilor şi înclinaţiilor noastre nu sunt elaborate de noi, ci ne vin din afară...”[14].
Lui Emile Durkheim i se atribuie crearea Şcolii franceze de sociologie, care a numărat străluciţi reprezentanţi, cel mai cunoscut fiind poate Marcel Mauss, întemeietor al etnologiei în hexagon, al cărui volum Eseu despre dar a fost republicat de foarte multe ori.
În 1895, Gustave le Bon publică deja amintitul op, iar Walter Lippmann, în 1922, tipăreşte volumul Opinia publică, în care, chiar dacă abia amintite, sunt prezente, totuşi, notele unor studii asupra ziarelor şi cărţilor. Este o continuare, aici, a ideilor Secolului Luminilor, care va duce destul de repede la studii serioase şi din ce în ce mai pertinenete asupra comunicării de masă.
Se spune că democratizarea culturii s-a produs odată cu apariţia tehnicilor de comunicare moderne, care permit infinite posibilităţi de expresie, ca şi utilizarea unui număr suficient de surse, astfel încât dubiile privind veridicitatea informaţiilor să se subţieze cât se poate de mult. Cu toate acestea, deşi acurateţea informaţiei poate atinge performanţe mai mult decât satisfăcătoare, criticile la adresa mass-media nu contenesc; dimpotrivă, în unele ţări (în primul rând Franţa, apoi USA), articolele şi studiile care trag semnale de alarmă par a fi majoritare ori creează această impresie. “Mass-media, se obişnuieşte să se proclame, sunt responsabile de condiţionarea opiniei publice, de pasivitatea telespectatorului, de uniformizarea gusturilor. Copilul devine un adult precoce, iar mulţi adulţi devin copii întârziaţi. Afectivitatea, din acest moment, primează asupra reflecţiei şi acţiunii. Micul ecran înlocuieşte terenurile de sport şi creaţia este desacralizată. Îţi trăieşti viaţa prin procură: eroinele foiletoanelor servesc drept intermediare şi promovarea vedetelor împiedică orice distanţare critică. La fel, cursa pentru audienţă nivelează, nivelul fiind foarte scăzut. Concurenţa între reţelele de televiziune accentuează această mediocritate”[15].
Iată, sintetizate, multe dintre cele mai frecvente reproşuri, care sunt adresate în mod simptomatic mediilor de pe aproape toate meridianele Terrei. Şi în aceste critici, sociologii sunt divizaţi, neavând un punct de vedere unitar. Sociologul francez Pierre Bourdieu, cunoscut pentru incisivitatea şi inteligenţa demersului său critic, sesizează că în universul mass-media, caracterizat printr-un înalt grad de cinism, tocmai problemele morale sunt în exces abordate. “Ca sociolog, ştiu foarte bine că morala nu poate să fie eficientă decât dacă se sprijină pe structuri, pe mecanisme care să facă în aşa fel ca oamenii să devină interesaţi de morală. Iar pentru ca o atitudine de felul unei preocupări morale să poată să apară, ar trebui ca ea să beneficieze de suporturi şi de întărituri, de recompense înăuntrul acestei structuri. Aceste recompense ar putea să vină şi din partea publicului (dacă acesta ar fi mai luminat şi mai conştient în privinţa manipulărilor la care este supus). Consider că, în momentul de faţă, toate câmpurile de producţie culturală sunt supuse constrângerii structurale a câmpului jurnalistic şi nu a unuia sau altuia dintre jurnalisti ori dintre directorii de canale, ei înşişi depăşiţi de forţele câmpului”[16].
Bourdieu vede în mass-media, cu îngrijorare, câmpul care impune “propriile sale constrângeri” celorlalte câmpuri culturale, dar şi sociale şi va publica periodic semnalele sale de alarmă menite a limita, în special, intruziunea periculoasă a audio-vizualului în toate sistemele de valori morale şi intelectuale.
Profesor emerit al Universităţii Bordeaux III, Robert Escarpit, comparatist şi sociolog literar, are un traseu foarte original în studierea teoriei informaţiei şi comunicării. Interesat de literatură şi de carte în general, ca acte de informare şi mijloace de comunicare, practicant al criticii sociologice, Escarpit ajunge să publice Théorie générale de l’Information et de la Communication[17], carte al cărei ultim capitol se intitulează Timpul sociologilor. Acolo, Robert Escarpit afirmă că “nu există socializare fără comunicare” şi că “relativ recent sectorul teoriei comunicării pe care-l numim (cu un termen criticabil) comunicare de masă a devenit terenul de predilecţie al sociologilor”[18]. Dezvoltarea impetuoasă a tehnologiilor de comunicare, care pot polariza interesul unui enorm număr de receptori (destinatari), mase de auditori, a dus la avansarea în prim-plan a sociologilor. Ca şi Fr. Balle, Escarpit consideră că primele preocupări în acest domeniu au apărut în Statele Unite, prin studiile lui W.W. Charters (despre efectele cinematografului asupra tineretului – Motion Picture and Youth. A Summary, Macmillan,1933), Harold D.Lasswell, Paul F. Lazarsfeld, Bernard Berelson, H. Gaudet ş.a.
Escarpit crede că la anumite praguri critice de dimensiune, cantitativul se transformă în calitativ şi de aceea a ajuns, de la sociologia literaturii, la teoria generală a comunicării, stabilindu-şi precursorii printre sociologi ca Max Weber, Georg Simmel şi Charles H. Cooley. Problema fundamentală a comunicării este, în viziunea sa, trecerea de la grup la masă, istoria oferind, prin fascism, nazism şi comunism, exemple de masificări alienante, neliniştitoare pentru întreaga meditaţie asupra domeniului. Dacă grupul suportă calificativul de subsistem de comunicare, masa, dimpotrivă, se opune comunicării. Meditând mai departe şi luându-şi drept aliat cartea Comment vivre entre les autres sans être chef et sans être esclave de Yona Friedman (Pauvert, Paris, 1974), carte care critică ascuţit iluzia comunicării globale, Escarpit îndeamnă la nesupunere în faţa sintagmei care va cuceri, apoi, întreg câmpul meditaţiei contemporane – comunicarea de masă: “Trebuie să avem curajul de a denunţa noţiunea de comunicare de masă ca pe o fantasmă născută din şocul «numărului» şi ca o mistificare care nu este întotdeauna inocentă”[19].
Raymond Williams, cel care a iniţiat studiile culturale, cunoscute şi sub numele de Şcoala de la Birmingham, accentuează asupra distincţiei dintre comunicarea manipulativă şi cea participativă. Meditaţiile sale privitoare la istoria socială a tehnologiei televiziunii sunt încă actuale, putând fi aplicate şi în noile media. Şcoala de la Birmingham, patronată de Williams, cuprinde cercetători cunoscuţi în câmpul mass-media, unii dintre ei deja traduşi în România: James Lull, Roger Silverstone şi John Hartley.
Şcoala de la Frankfurt care numără printre membrii ei pe Horkheimer, Adorno, Benjamin, Marcuse şi, apoi, pe Jürgen Habermas, a produs studii importante referitoare la industriile culturale, care au un rol de manipulare şi servesc la controlarea sau subvertirea conştiinţelor ce se opun, îndepărtând astfel ameninţările la adresa clasei dominante.
Cercetătorii americani Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach argumentează că natura şi gradul de dependenţă de mass-media sunt în conjuncţie cu nivelul până la care societatea este dispusă să fie subiect al schimbării, conflictelor şi instabilităţii[20].
Dezvoltările recente ale sociologiei s-au adaptat condiţiilor de tehnicizare şi mediaţie tot mai evidente. Modelul difuzionist al lui Everett Rogers din 1963 analizează, într-un demers exhaustiv, circulaţia informaţiei, evidenţiind caracterul ei succesiv, cursiv. Trecerea de la informaţie la convingere, decizie, aplicare şi confirmare, de la inovatori la adoptatori precoce, majoritate precoce, majoritate tardivă şi retardatari şi misiunea importantă a intermediarilor, a mediatorilor impun tot mai mult evidenta necesitate a creării unor reţele capabile să traducă inovaţiile. Criticile aduse teoriei difuzioniste privesc, pe de o parte, caracterul decisiv al acestor reţele, care tind să devină ele însele actor, în detrimentul informaţiei, şi, pe de altă parte, posibilitatea inovatorilor în a manipula reţelele. Raportul om/tehnică/societate trebuie corelat, în aceste condiţii, cu analiza efectelor. B. Miège avertizează însă asupra acestui raport prea echilibrat între tehnică şi social, care pare să nu ia în consideraţie dinamica economică – cererea şi oferta – de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de natură informaţională. Tehnologia şi medierea nu pot fi delimitate: aceasta este concluzia celor mai multe dintre studiile actuale (Gaetan Trembley, Jean-Guy Lacroix, Pierre Moeglin), care reiau în parte ideile lui Raymond Williams[21].
Astfel, studiile asupra tehnicii şi cele care vizează mediaţiile sociale şi culturale îşi vor desfăşura cercetările într-o continuă interdependenţă, paradigma tehnică sprijinindu-se şi acţionând pe/în cadrul celei sociale.
1.2.3. Abordarea ştiinţifico-matematică a mass-media
Mecanismele de transmitere a mesajelor, procesele de codificare – decodificare, perturbaţiile apărute pe canal constituiau în anii ’40 punctele de interes ale analiştilor comunicării, interes concretizat în schema canonică a comunicării, la care cercetările ulterioare au adăugat retroacţiunea, adică reacţia de la efect la cauză.
În cadrul unei delimitări a modelelor comunicării, modelul matematic face parte din categoria modelelor de bază, celelalte două categorii fiind reprezentate de modelele de influenţă şi de cele cu efecte durabile. Claude Shannon şi Warren Weaver, ingineri la laboratoarele Bell, scriu, în 1949, o lucrare intitulată The Mathematical Theory of Communication (Teoria matematică a comunicării) în care realizează trecerea de la entropie la informaţie, de la dezordine la ordine. Bazată pe statistică, teoria înfăţişează comunicarea ca fiind un proces liniar: mesajul parcurge drumul de la receptor la emiţător, printr-un canal pe care pot apărea distorsionări, independent de voinţa comunicatorilor. Eludând conţinutul sau semnificaţia mesajelor transmise, contextul în care se desfăşoară actul de comunicare şi imaginând destinatarul ca un pol pasiv, modelul matematic se axează în primul rând pe codificarea şi decodificarea mesajelor, adică pe latura tehnică a transmisiunii şi mai puţin pe cea semnificantă (content analysis), fiind, de altfel, în mod declarat, destinată rezolvării problemei perturbaţiilor în telecomunicaţii.
Modelele liniare vor fi treptat completate de logica circularităţii comunicării, adică de posibilitatea de a răspunde la stimulii informaţionali primiţi (retroacţiune). Relaţia organică dintre informaţie şi comunicare este sintetizată astfel de R. Escarpit: “Orice comunicare comportă formularea, transferul şi tratamentul informaţiei, adică ale produsului originar al spiritelor umane individuale, oricare ar fi natura acestui proces (ştiinţific, tehnic, artistic, evenimenţial)”[22]. Totodată, comunicarea de masă îşi va delimita sectoarele (mass-media, telecomunicaţii şi informatică), fiecare dintre aceste câmpuri găsindu-şi susţinătorii şi teoreticienii lor.
Cibernetica, fondată ca ştiinţă în 1948 de către Norbert Wiener, urmărea, iniţial, analiza proceselor de comandă şi control a sistemelor tehnice, a organismelor vii şi a sistemelor sociale. Obiectul de studiu este abordat printr-o metodologie care apelează la investigaţie şi analiză, ale cărei principii pot fi considerate conexiunea inversă (feed-back-ul), izofuncţionalismul şi binaritatea. Matematician de renume, Wiener, autor al lucrărilor Cybernetics or control and communication in the animal and the machine (1947) şi The human use of human being (1949), îşi propune să analizeze comportamentele sociale în chiar dinamica lor, în relaţie directă cu mediul în care se desfăşoară. “Informaţia desemnează conţinutul a ceea ce se schimbă în raporturile cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm ei şi-i aplicăm rezultatele adaptării noastre. Procesul care constă în primirea şi utilizarea informaţiei este procesul pe care îl urmărim pentru a ne adapta la contingenţele mediului ambiant şi a trăi eficient în acest mediu (…) A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informaţie adecvată”[23].
Utilizarea analogiei, a modelării şi a metodei cutiei negre oferă autorului posibilitatea analizării sistemelor independent de conţinut, prin accesul la formule pur matematice. “Scopul ciberneticii este să dezvolte un limbaj şi tehnici care să ne permită să atacăm problema reglării comunicaţiilor în general şi de asemenea să descoperim repertoriul convenabil de idei şi tehnici pentru a clasa manifestările lor speciale conform anumitor concepte”[24], adică o radiografiere pe principii ştiinţifice a raporturilor oameni – maşini şi maşini – maşini.
Analiza sistemică, cu care cibernetica a fost adesea identificată, translează accentul de pe elementele structurale pe cele funcţionale, în condiţii de echilibru. Inoperantă în cadrul spaţiului şi a raporturilor sociale – dinamice prin excelenţă –, teoria sistemică a fost desfiinţată de noile ştiinţe ale deceniului opt (etnometodologia, pragmatica, sociologia mediaţiei), modelul cibernetic prevalând, prin analiza aplicată şi prin ralierea la noile tehnologii informaţionale.
Ideologia tehnicistă astfel ivită “ignoră din ce în ce mai mult omul şi face apologia ştiinţei, a tehnologiei ca unică sursă de progres social şi ca mijloc de rezolvare a crizelor economice. Obiectele de comunicare dau astfel naştere unui imaginar social care pătrunde puţin câte puţin în reprezentările colective”[25]. Or, această ameninţare necesită o redimensionare a variabilelor tehnice pe scena publică.
1.2.4. Perspectiva lingvistică
O poziţie oarecum inedită oferă studiul pragmaticii lingvistice. Principiile fondatoare pot fi considerate afirmaţiile membrilor Şcolii de la Palo Alto şi cele ale lui P. Watzlawick: “Nu poţi să nu comunici” şi respectiv “Ne supunem în permanenţă regulilor comunicării, dar înseşi regulile, «gramatica» acestei comunicări, sunt lucruri de care nu suntem conştienţi“[26].
Etimologic, termenul pragmatică are în componenţă cuvântul grec praxis şi vizează cu prioritate, consideră B. Miège, “relaţia de la subiect la subiect”, adică structurarea sensurilor conform interacţiunilor sociale, ceea ce face din comunicare “un fenomen social integrat”[27].
Pentru Emile Benveniste, comunicarea de masă nu poate fi decât un act subiectiv “care transcende totalitatea experienţelor trăite pe care aceasta (subiectivitatea) le adună şi care asigură permanenţa conştiinţei”[28]. Dialogul, existenţa unui destinatar al actului de comunicare nu au fost totuşi deplin asumate de “lingvistica enunţării”, cum o denumeşte Xavier Mignot. Limba este un instrument de comunicare, dar unul care operează liniar şi nu circular, retroacţiunea fiind exclusă. Mihail Bahtin, cercetător rus, analizează această situaţie monologală şi ajunge la concluzia că singur, dialogismul se constituie într-un act de comunicare, enunţarea fiind produsă bilateral de locutor şi de alocutor, ambii producători şi interpreţi; mai mult, monologul este şi el un dialog virtual, prin aceea că reia întrebări şi anticipează răspunsuri. Realitatea dialogică este susţinută de intertextualitatea lui Genette, (1982), de polifonie, de importanţa acţiunii comunicaţionale a lui Habermas. Acesta din urmă vede în comunicare un nucleu de constituire a realităţii, ce permite elaborarea unor definiţii unice.
Membrii Şcolii de la Palo Alto se vor concentra asupra unor concepte precum dubla constrângere şi comunicarea paradoxală, evidenţiind perpetua existenţă a constrângerilor, cu variaţiile de rigoare generate de noile tehnici şi noile comportamente comunicaţionale. Ruperea de aceste rigori ale individualismului creează premisele acţiunii pe scena socială, publică, pe piaţa lingvistică (dacă adoptăm termenul lui Pierre Bourdieu), raţionament pe care este, parţial, construită comunicarea de masă. Dar, abordarea exclusiv pragmatică întreprinsă de membrii Şcolii de la Palo Alto conduce la o concluzie ce subminează libertatea şi unicitatea individuală, căci pragmatica induce ideea unei concordanţe între comportamentul individului şi normele sociale recunoscute. Acceptarea în societate echivalează cu inhibarea personalităţii, poziţie similară celei funcţionaliste.
Unii cercetători îndrăznesc, în timp, să privească actul vorbirii şi din perspectiva semnificaţiilor, a posibilelor interpretări, analizând raportul de identitate sau de contrarietate dintre intenţia comunicării şi produsul comunicaţional receptat. C.A. Schegloff, iniţiatorul etnometodologiei, consideră modalităţile de exprimare drept “moduri de interacţiune interacţionale ele-însele, concepute ca nişte contexte”[29]. Comunicarea, interpersonală sau de masă, nu poate fi redusă la procesul de enunţare: de la emiţător la receptor, factori multipli converg la distorsionarea mesajului, la nuanţarea lui tocmai datorită unei condiţii intrinseci desfăşurării actelor de limbaj: convenţia, universalizarea, reductibilitatea individului în raport cu societatea.
Continuând demersul analitic în direcţia intenţionalităţii ori a non-intenţionalităţii, G. Guillaume pune bazele unei noi ramuri semantice: praxematica. Convenţia, acordul între participanţii la comunicare, “negocierea” sensurilor şi, implicit, manipularea lor şi a realităţilor definite reprezintă parametri verificaţi ai studiilor despre comunicare. Un cuvânt este ales de un jurnalist în detrimentul altui cuvânt tocmai datorită unei negocieri pre-existente, a manifestării în timp a preferinţei pentru acesta. Practicile de investire vin adesea tocmai pe filiera mediatică: frecvenţa utilizării unor noţiuni, cu un sens anume intenţionat, oferă validarea acelui sens în spaţiul limbajului privat, demontând astfel teoriile care inversau acest proces, presupunând sfera privată ca fiind generatoarea acestor “reglări de sens”.
Deposedările sau împroprietăririle lingvistice sunt susţinute de un anumit spaţiu, care le conferă identitate. Spaţiul este astfel despărţit de Desmond Morris: teritoriu tribal, familial şi personal. Analiza tipurilor de comunicare specifice fiecăreia dintre delimitările de mai sus se desfăşoară cu apelul la o ştiinţă reluată recent: proxemica. Dimensiunea ascunsă (The Hidden Demension) şi Dincolo de cultură (Beyond Culture) ale lui Edward T. Hall relevă pluralitatea de coduri necesare comunicării din perspectivă teritorială şi identifică trei spaţii: cu organizare fixă, cu organizare semi-fixă şi cu organizare variabilă. Fiecare dintre ele generează adevărate ritualuri comunicaţionale, la care participăm conştient sau mai puţin conştient.
Pe terenul lingvisticii au apărut, odată cu interdisciplinaritatea, ştiinţe conexe, precum sociolingvistica, psiholingvistica.
Sociolingvistica, pornind de la interacţionism şi etnometodologie, abordează limba şi procesele de comunicare prin prisma contextului social în care iau naştere comportamentele discursive. Deşi aceste studii s-au preocupat mai puţin de comunicarea de masă, ideile exprimate au putut fi aplicate, prin analogie şi extindere, şi în acest domeniu. Variaţiile lingvistice, determinările antropologice, dimensiunile pragmatice şi interacţionale ale faptelor de variaţie socială au permis cercetătorilor nuanţarea perspectivelor în analiza situaţiilor comunicative. W. Labov, D. Hymes şi J. Gumperz aduc la începutul anilor ’80 în prim plan procesele de contextualizare, la care “mediologii” nu puteau rămâne indiferenţi.
Psiholingvistica, studiind mecanismele psihice ale limbajului, va creşte sub influenţa teoriei informaţiei lui Shannon, deşi, în teoriile mediaţioniste, se constată o depărtare de modelul stimulus-răspuns. Disciplina, creată în 1954 de C.A. Osgood şi T.A. Sebeok, se va concentra, într-o primă etapă, asupra proceselor de codificare şi decodificare a mesajelor. Chomsky sesizează în 1957, în lucrarea Syntactic Structures, caracterul reductiv al demersului psiholingvistic şi aduce în discuţie problematica dinamicii mesajelor. Ideile sale vor da naştere unui curent predominant în primii ani din a doua jumătate a secolului XX, cunoscut ca modelul generativ. Perioada următoare va detrona şi această abordare, locul ei fiind luat de aplecarea tot mai insistentă a studiilor asupra modelelor interactive, asupra modului de prelucrare a informaţiei. Cercetătorii au apelat, tot mai mult, la modele “ştiinţifice”, “matematice” pentru a-şi exprima concluziile, aspect vizibil chiar şi la nivel de limbaj. Termeni precum “off line”, “on line”, “analiză în timp real” denunţă caracterul convergent al psiholingvisticii şi al ştiinţelor informaţiei. Ultimele analize impun modelul de competiţie a lui Bates şi MacWhinney, conform căruia “formele limbilor naturale sunt create, guvernate, constrânse, dobândite şi utilizate în relaţie cu funcţiile comunicative”[30]. Prin recunoaşterea existenţei achiziţiilor personale, a unor proprietăţi informaţionale la nivelul fiecărui receptor, funcţie de varii factori, teoria este în concordanţă cu cercetările asupra efectelor mass-media, de la receptor la emiţător dar şi de la emiţător la receptor.
Sociolingvistica este abordată, la noi, de către Tatiana Slama-Cazacu[31]; la fel, psiholingvistica, ca ştiinţă a manipulării. Autoarea face prezentări de ansamblu extrem de utile, lucrările Domniei Sale fiind traduse în cinci limbi.
1.2.5. Futurologii
Deceniul al şaselea aduce o revoluţie în gândirea comunicaţională, prin întâlnirea dintre cibernetică şi abordarea empirico-funcţională, pe care se pliază şi metoda structurală. Lucrările lui Marshall McLuhan, The Gutenberg Galaxy (1962) şi Understanding media (1964) au înscris studiile despre comunicare pe o direcţie considerată de mulţi ca utopică şi au făcut din autor un vizionar. B.Miège desprinde trei linii directoare în opera acestuia, împrumutate într-o oarecare măsură, de la Harold Innis[32]: a) în comunicare, mijloacele de informare reprezintă mesajul real (the medium is the message); b) importanţa mediilor este raportată la istoria culturală a societăţilor; c) estomparea conflictelor de interese şi a puterii de intervenţie a forţelor sociale în evoluţia mijloacelor de informare[33]. Dar, teoria lui McLuhan este slăbită de atomizarea indivizilor, media fiind creditate cu capacitatea de a elimina deosebirile de clasă, de statut social, de cultură. Satul global pare să îşi fi pierdut astăzi din farmecul şi puterea de atracţie generate acum mai bine de treizeci de ani.
Informatizarea generalizată din ultima perioadă a impus pe scena studiilor dedicate comunicării de masă o inversare a perspectivelor tradiţionale. Pierre Lévy sesizează mutaţia la nivelul limbaj-calcul: “Informatizarea societăţii poate fi de acum concepută ca un efect istoric, ca un semn al preluării puterii calculului asupra limbajului, despuiat de suveranitatea sa ontologică”[34]. Mai tranşant, Lucien Sfez imaginează eliminarea întregului lanţ component al procesului de comunicare, de la emiţător şi receptor până la mesaj şi context. Triumfătoare va fi simbolistica, prin atenuarea şi confuzionarea dimensiunilor de reprezentare şi de expresie.
Gândirea comunicaţională nu poate fi în nici un fel disociată de factorul social sau de tehnicile de mediere. “Informaţia are acum o valoare strategică, nu numai pentru activarea discuţiilor în sânul spaţiului public, ci mai ales pentru modernizarea societăţilor şi competiţia economică; tehnicile de comunicare, chiar ele, încep să reînnoiască tehnicile noastre intelectuale”[35].
O tendinţă vizibilă în ancorarea analizelor în realităţile aduse de noile mijloace de informare şi comunicare o reprezintă apariţia teoriilor generale, dar care, în dorinţa lor de exhaustivitate, se lovesc de pericole precum reducţionismul, insistenţa asupra unui principiu unic, deviaţiile futurologice, insuficienta susţinere empirică.
O figură aparte face Régis Debray şi ştiinţa sa, intitulată mediologie. Operele sale se sustrag oricărei bibliografii sau oricăror referenţi. Ceea ce propune Debray reprezintă o dictatură a imaginii, din care verbalul sau scrisul sunt definitiv eliminate. Televiziunea, eroul videosferei, “furnizează un flux de imagini fără sintaxă, o grilă de programe fără legătură discursivă, care juxtapune fără să ierarhizeze, fără să totalizeze, fără să distingă. Mica lucarnă este onirică, repetitivă, selectivă; ea reuneşte principiul plăcerii şi al realităţii. Ea îşi programează dinainte programatorii”[36]. Datorită privatizării privirii, imaginile se desimbolizează, astfel încât autorul îşi concentrează demersul pe rolul şi pe randamentul mijloacelor de transmitere, în fruntea cărora se află încă televiziunea: “Polul comunicării este mai puternic decât polul informaţiei, precum audiovizualul care leagă mai mult învinge tiparul care dezleagă mai bine. În timpul războiului din Golf, am participat, lipiţi de micul ecran, intens, dar n-am învăţat nimic. Şi pe bună dreptate. Comunicarea linişteşte, informaţia deranjează”[37]. O propozitie demnă de a fi reţinută şi care permite mai buna înţelegere a invaziei de talk-show-uri, de emisiuni distractive (family show) din grilele de programe tv, de la noi şi de oriunde: comunicarea linişteşte, informaţia deranjează! Managementul informaţional ierarhizează, ca pe oricare marfă, informaţiile, conform unor valori strategice. De cele mai multe ori, ceea ce conferă valoare informaţiei comunicate are un caracter marcat publicitar, informaţiile necomunicate generând pierderi şi dezechilibre.
Pentru mulţi cercetători, astăzi, distincţia între informaţie şi comunicare este crucială. În general, informaţia este considerată ca fiind conţinută de comunicare. Jean Meyriat vede informaţia nu ca pe un lucru dobândit, ci ca pe o modificare a stării de cunoaştere a celui care o primeşte; ea nu poate fi închipuită decât comunicată, altfel nedistingându-se cu nimic de cunoaştere. Pe scurt, acţiunea de comunicare prelungeşte viaţa informaţiei, făcând-o să circule.
Gândirea comunicaţională se prefigurează a ceda locul celei computaţionale, artificiale în viziunea lui Lucien Sfez. Dar, reducerea distanţelor dintre sistemul uman şi inteligenţele artificiale trebuie operată în limitele unor parametri bine definiţi: identitatea mesajelor şi a sensurilor generate de dispozitivele electronice, integrarea socială a tehnicilor, identificarea metodelor de scriere a mesajelor, noile lor dimensiuni sociologice, politice şi economice.
Există, desigur, şi reticenţe în contopirea arsenalurilor ştiinţelor informaticii şi comunicării. Vechile discursuri, practici şi comportamente, exclusiviste, îşi văd ameninţată şi contestată tradiţia. Dar, proiectul unei super-ştiinţe care să înglobeze ramuri şi discipline apropiate, susţinut de Norbert Wiener, Claude-Lévi-Strauss, R. Barthes, Abraham Moles, Edgar Morin şi alţii nu are şanse să devină prea curând realitate. Nu încă.
[1] S. Tămaş –– Dicţionar politic, Ed. Academiei Române, 1993 (p.167)
[2] Jean Cazeneuve –– La société de l’ubicuité, Paris, Denoel-Gonthier, 1972 (p. 10)
[3] M i h a i C o m a n –– Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999
[4] B e r n a r d M i è g e –– Gândirea comunicaţională,Ed. Cartea Românească, Buc.,1998 (p.16)
[5] M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l – R o k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999 (p.132)
[6] *** –– Mai multe voci, o singură lume. Comunicare şi societate, astăzi şi mâine, UNESCO, Paris, 1980 (p.47)
[7] J o s e p h R. D o m i n i c k –– The dynamics of mass communication, Ed. Random House, NY,1987 (p.56)
[8] B.Miège spune despre “faimoasa definiţie a acţiunii de comunicare” că este “pe cât de necunoscută pe atât de citată”, op.cit. (p.29).
[9] E l i h u K a t z –- Personnal Influence, Ed. Free Press, Glencoe, 1995
[10] E l i h u Katz & T. L i e b e s –– Watching
[11] J e a n C a z e n e u v e –– Les communications de masse. Guide alphabetique, Ed. Denoel-Gonthier, Paris, 1976, (p.92-101), apud. B.Miège, în op.cit.(p.36-37)
[12] D e n n i s M c Q u a i l – Mass communication theory, an introduction, 2-nd edition, SAGE, 1987 (p. 3)
[13] M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l – R o k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999 (p.160)
[14]E m i l e D u r k h e i m –– Les Règles de la méthode sociologique, Paris, PUF, 1983 (p.5-6)
[15] G i l l e s F e r r é o l –– Dicţionar de sociologie, Polirom, Iaşi, 1998 (p.101)
[16] P i e r r e B o u r d i e u –– Despre televiziune, Ed. Meridiane, Buc., 1998 (p.64)
[17] R o b e r t E s c a r p i t –– Théorie générale de l’Information et de la Communication, Ed. Hachette, Paris, 1976
[18] R o b e r t E s c a r p i t –– L’Information et la Communication, théorie générale, Ed. Hachette, 1991 (p.169)
[19] I d e m (p.174)
[20] “A dependency model of media effects” în revista Communication Research, nr. 3, 1976
[21] R a y m o n d W i l l i a m s este autor al volumelor: Culture and Society, UK, Ed. Penguin, 1958, The Long Revolution, UK, Ed. Chatto & Windus, 1961 şi Ed. Penguin, 1965, Television: technology and cultural form, Ed. Scocken Books, New York, 1975, Keywords, UK, Ed. Fontana, 1976 şi Culture, UK, ED. Fontana, 1981.
[22] R o b e r t E s c a r p i t –– “Critique de la terminologie de l’information et de la communication”, în Rapports entre sciences de l’information et de la communication, Ed. Les Sciences de l’Homme de l’Aquitania, Bordeaux – Talence, 1977
[23] N o r b e r t W i e n e r –– Cybernétique et Société, Bourgois, Paris, 1971
[24] I d e m
[25] C l a u d e – J e a n B e r t r a n d (coord.) –– O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Iaşi, 2001 (p. 27)
[26] W a t z l a w i c k, B e a v i n & J a c k s o n –– Pragmatics of Human Communication, Ed. W.W. Norton &Co,
[27] B e r n a r d M i è g e –– Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românească, 1998 (p. 60)
[28] E m i l e B e n v e n i s t e –– Problèmes de linguistique générale, Ed. Gallimard, Paris, 1966 (p.260)
[29] Cf. C h r i s t i a n B a y l o n & X a v i e r M i g n o t –– Comunicarea, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000 (p.232)
[30] Cf. O s w a l d D u c r o t & J e a n – M a r i e S c h a e f f e r –– Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Ed. Babel, Buc., 1996 (p.105)
[31] T a t i a n a S l a m a – C a z a c u este autoare a vol. Introducere în psiholingvistică, Buc., 1968
[32] H a r o l d I n n i s, profesor la Univ. din Toronto ca şi McLuhan şi precursor al acestuia, a publicat, încă din 1951, volumul The bias of communication, Ed. University of Toronto Press.
[33] B e r n a r d M i è g e –– Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românească, 1998 (p. 46)
[34] P i e r r e L é v y –– La machine-univers. Création, cognition et culture informatique, Ed. La Decouverte, Paris, 1987 (p.223)
[35] B e r n a r d M i e g e –– Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românească, 1998 (p. 91)
[36] R é g i s D e b r a y –– Cours de médiologie générale, Ed. Gallimard, Paris, 1991 (p. 321)
[37] R é g i s D e b r a y –– Vie et mort de l’image. Une histoire du regard en Occident, Ed. Gallimard, Paris, 1992 (p. 373)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu