TEXT JURNALISTIC

Universitatea „Al. I. Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării
conf.univ.dr. Dorin POPA
email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369654
Anul universitar: 2007-2008
TEXT JURNALISTIC

Cursul nr. 4

GENURI JURNALISTICE.

JURNALISMUL DE TEREN. STIREA.

Genurile jurnalistice pot fi abordate dintr-o dublă perspectivă, fiecare gen asumându-şi-le, pe rând sau concomitent.
Ø Perspectiva semiologistică vizează căile de transmitere a articolelor, în funcţie de canal, astfel încât distingem la acest nivel:
- articole redactate pentru presa scrisă;
- articole redactate pentru radio;
- articole redactate pentru televiziune.
Ø Perspectiva semiologică se axează pe raportul dintre semne şi referenţi. Aici discursul poate urma două trasee, criteriul fiind tipul de contact urmărit:
- monstrativ – scopul este unul pur informativ;
- demonstrativ – scopul dorit este de natură formativă.
Generalizând, ajungem să identificăm, pe baza acestei dihotomii, cele două tendinţe majore ale presei: informarea şi captarea. Cea mai des utilizată, însă, este dihotomia genurilor jurnalistice din unghiul de abordare a prezentării informaţiilor şi a documentării. Distingem, astfel, între jurnalism de teren şi jurnalism de opinie, cu menţiunea, totuşi, că nici una dintre aceste categorii nu pote opera fără documentare. Ceea ce le diferenţiază este manifestarea explicită a intervenţiei personale, a propriilor opinii sau dimpotrivă, absenţa acestora. Apoi, dacă jurnalismul de teren urmăreşte cu precădere informarea, jurnalismul formativ (de opinie) are drept scop captarea atenţiei consumatorului asupra unor probleme de interes general. Primei categorii îi corespund toate speciile care presupun munca pe teren, prezenţa la faţa locului: ştirea, reportajul, interviul, portretul, ancheta.

1. Ştirea

“Activitatea ziaristului constă în transformarea evenimentelor – sau, uneori, a unor simple informaţii – în ştiri prin faptul că le publică” notează Gaillard. Cetăţeanul nu este interesat de eveniment, de informaţie, ci de mediatizarea acestora, de transpunerea lor în formă jurnalistică. Ştirea nu este prin urmare evenimentul, ci ceea ce se spune despre el. Dacă ar fi să propunem o definiţie a ştirii, o formulare potrivită ar fi: o informaţie proaspătă şi inedită despre un subiect de interes general, despre care nu s-a mai auzit nimic. Definiţia surprinde cele trei criterii aplicabile în procesul de selecţie a informaţiilor: actualitatea, semnificaţia şi captarea interesului.
De ce este necesară o selecţie a evenimentelor ce vor fi publicate şi transformate astfel în ştiri? Pentru că nici un ziar nu poate relata toate evenimentele ce se petrec în lume (acceptând, în acest caz, pentru eveniment, definiţia lui Gaillard: un fapt oarecare ce se produce sau este pregătit). Dar, selecţia se va face respectând:
Ø Criteriul semnificaţiilor prioritare – relevanţa pe plan local, naţional şi internaţional şi efectele asupra publicului;
Ø Criteriul inteligibilităţii – presupune adaptarea ştirii la public, indiferent de natura evenimentului;
Ø Criteriul noutăţii – ineditul, neobişnuitul, raritatea unei ştiri (news is new);
Ø Criteriul diversităţii şi unităţii – în cazul în care există mai multe opinii divergente asupra unui eveniment şi nu există posibilitatea verificării şi legitimării uneia dintre ele, se recomandă publicarea ambelor versiuni şi citarea surselor;
Ø Acţiunea grupurilor de presiune – nu toate hotărârile şi protestele sindicale sunt subiecte de ştire;
Ø Ştirile economice şi din sănătate;
Ø Lucrurile deosebite apărute în viaţa unui om;
Ø Ştirile de sezon;
Ø Ştirile din sport;
Ø Ştirile de interes local specific (informaţii meteo, de trafic rutier, servicii publice, utilitare);
Ø Ştiri despre animale şi copii (au căutare mai ales în America).

Criteriile care predomină în alegerea subiectului vizează mai ales:
Ø Actualitatea (News is now. Yesterday is history.) – Adesea sunt în joc interese individuale şi concrete din partea cititorilor, interese ce aşteaptă să fie satisfăcute la timp şi în mod corect (cum sunt: cursul de schimb valutar, bursele de mărfuri). Actualitatea este, aşadar, un factor al criteriului de interes, ea joacă rolul de stimulent intelectual. Un articol despre situaţia locuitorilor din Africa nu prezintă interes decât dacă este corelat cu evenimente de strictă actualitate: o nouă epidemie ce ameninţă să cuprindă şi alte zone, o revoluţie, un reviriment economic, un atentat terorist ce denotă posibilitatea producerii altor atentate, în alte zone etc.
Ø Semnificaţia – aceasta nu este mereu vizibilă. Uneori ziaristul este obligat să evalueze evenimentele pentru a le descoperi semnificaţii ascunse. Pe de altă parte, nu trebuie nici să exagereze în desprinderea acestor semnificaţii, să supraliciteze un eveniment oarecare. Pentru o apreciere corectă se impun o cultură solidă, cunoştinţe diverse, spirit critic şi, mai ales, rapiditate: doar cei ce reacţionează la timp reuşesc să redacteze ştiri care să-i intereseze pe cititori şi să fie de actualitate.
Ø Impactul, consecinţele şi importanţa
Ø Proeminenţa persoanelor implicate (News is star.)
Ø Proximitatea (News is hear.)
Ø Conflictul
Ø Neobişnuitul, ineditul (News is weird, new.)
Ø Interesul publicului. Acest criteriu este, poate, cel mai important. Nici un ziar nu-şi permite să-l neglijeze, pentru că astfel nu ar mai satisface cererea şi, deci, nu ar mai avea clienţi. Interesul poate fi direct, obiectiv sau intelectual, adică oarecum dezinteresat. De asemenea, relevantă pentru interesul cititorilor este distanţa psihologică între locul unde s-a petrecut evenimentul şi publicul respectivei ştiri, aflate în raport invers proporţional.

O aritmetică simplă ne permite să facem mai bine distincţia între un eveniment oarecare şi unul care poate deveni ştire. Să ne distrăm analizând diagrama următoare şi luând în calcul valorile discutate până aici:

Acolo unde a intervenit ceva neobişnuit, un element extraordinar, evenimentul s-a transformat în ştire, acolo unde, însă, totul s-a desfăşurat în limitele normalului, nu a apărut nici o motivaţie a jurnaliştilor de a se deplasa la faţa locului pentru realizarea unui material şi, implicit, putem admite că nu există nici dorinţa cititorilor de a cunoaşte mai mult.

1.1. Ce interesează publicul larg la o ştire?

Informaţia vizează, în ultimă instanţă, auditoriul. Astfel, articolele vor fi toate redactate pentru a veni în sprijinul lui, pentru a-i facilita înţelegerea şi pentru a-i oferi un set cât mai bogat de informaţii. Este binecunoscută afirmaţia că media nu pot oferi subiecte care să intereseze pe toată lumea, dar oricine poate (sau trebuie) să găsească în ele ceva care să-l intereseze. Or, pentru a împlini acest deziderat, este nevoie de o bună cunoaştere a publicului. Sociologul Ştefan Buzărnescu a realizat, în Sociologia opiniei publice[1], o clasificare a publicului, care, prin gradul său de cuprindere, poate oferi jurnaliştilor un important punct de plecare în alegerea informaţiilor, conform specificului publicaţiei (emisiunii):
Ø Public de masă – omogen ca interes;
Ø Publicuri dispersate – eterogen ca interes;
Ø Publicuri concentrate – cu un grad de similitudine în receptarea mesajelor;
Ø Publicuri omogene – convergente ca interes;
Ø Publicuri eterogene – interesate de anumite mesaje, dar cărora le atribuie semnificaţii diferite;
Ø Publicuri locale – delimitate geografic;
Ø Public participant – implicat în eveniment;
Ø Public receptor – opus celui participant, caracterizat printr-o atitudine pasivă faţă de mesaj;
Ø Public mondial – poate fi identificat la nivelul transmisiilor internaţionale în direct (cel mai adesea se întâlneşte în situaţia întrecerilor sportive: campionate de fotbal, atletism, gimnastică, dar şi în cazul unor festivaluri, cum e cel de la Rio de Janeiro sau decernarea premiilor Oscar).
Publicul nefiind atomizat, omogen (decât în cazuri rarisime), informaţia va fi aşadar foarte diversă. Tendinţa spre specializare reprezintă o consecinţă a studiilor care au reliefat existenţa unor publicuri şi nu a unui public, cum impropriu s-a crezut timp de decenii.
Reporterii trebuie să ţină pasul cu cititorii, iar ziarele să cuprindă informaţii din toate domeniile, pentru fiecare cititor în parte, adică publicaţia trebuie să fie un bazar. „Ziarele sunt ca un prieten care se cunoaşte la nevoie atunci când publică totul, de la buletinele meteo (Trebuie să îmi iau haina de ploaie astăzi?) până la articole despre sănătate, sfaturi practice şi sfaturi sentimentale”[2].
Un element important în judecarea valorii de informaţie îl reprezintă numărul de cititori potenţial interesaţi de acea informaţie. La fel, cu cât efectul lucrurilor despre care se relatează este mai îndelungat, cu atât ştirea este mai importantă.
În ordinea importanţei, articolele despre ceea ce se întâmplă astăzi, acum, aici (nevoi biologice – hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, nevoia de securitate – siguranţa zilei de mâine, coeziune şi stabilitate, temeinicia familiei, a căminului, nevoia de recunoaştere socială a meritelor, nevoia de autorealizare) se află pe primul loc, urmate de ştirile despre ceea ce se va întâmpla şi, abia la sfârşit, de ştirile despre ceea ce se declară. De altfel, în orice articol, a facea fi, iar a fi este mai important decât a avea. este mai important decât
Un imperativ îl reprezintă şi reflectarea activităţii guvernamentale. În această situaţie nu trebuie uitat că publicul este interesat doar de acele mişcări, gânduri sau intenţii ale Puterii care au efect asupra sa. Pentru a atrage publicul, redactorul va prezenta activitatea guvernului ca fiind acţiunea unor individualităţi, nu a unor grupuri şi instituţii impersonale, se va proceda, aşadar, la personalizarea, particularizarea actului guvernamental, două dintre domeniile de interes major pentru sfera opiniei publice fiind educaţia şi economia.
Toate ştirile şi informaţiile reclamă o prezentare atractivă. Aceasta depinde atât de ziarist şi de calităţile sale redacţionale, cât şi de valoarea şi caracteristicile intrinseci ale ştirii:
Ø noutatea;
Ø operativitatea;
Ø acurateţea;
Ø proeminenţa, notorietatea;
Ø amploarea;
Ø raritatea;
Ø personalizarea (trecerea de la general la particular);
Ø coerenţa;
Ø dinamismul;
Ø proximitatea.
Ştirile pot fi desfăşurate după mai multe module:
1) format flash – conţin doar elemente definitorii ale evenimentului, fără detalii de altă natură;
2) complex – pe lângă elemente informative, apar şi informaţii de context, de background;
3) ştiri-maimuţă – informează despre curiozităţi, întâmplări amuzante, deosebite, adică fapte diverse.

1.2. Cu ce se începe o ştire?

În general, orice ştire începe cu răspunsul la cele şase întrebări (6W): cine?, ce?, unde?, când?, de ce?, cum?, acestea curpinzând aproximativ 85-90% din informaţii. Restul de
10-15% din încărcătura informaţională se va distribui în ultimele fraze, constituind aşa-numita “pată de culoare”.
Ce deosebeşte însă ştirea de celălalte specii jurnalistice de teren este faptul că ea începe, obligatoriu, cu bomba. Elementele de context, absolut necesare, istoricul evenimentelor nu apar niciodată la început: ele nu fac obiectul ştirii, ci doar o completează. La fel, spre deosebire de alte articole, ştirea nu este construită astfel încât să suporte prezentarea mai multor puncte de vedere: evenimentul, unul singur, este prezentat dintr-o singură perspectivă. O ştire despre un accident minier nu va putea sintetiza şi părerea minerilor, şi pe cea a conducerii unităţii, şi pe cea a autorităţilor, şi pe cea a specialiştilor, ci doar una singură.
Totuşi, pentru a nu părea prea ternă, există o serie de elemente care pot însoţi şi îmbogăţi o ştire:
Ø materialul de context – un articol care explică istoria recentă a problemelor sau a temelor centrale ale subiectului abordat, ceea ce dă sentimentul că asemenea evoluţii sunt parte a unui proces continuu şi nu accidente ale destinului;
Ø analiza – motivele pentru care (nu) s-a întâmplat;
Ø materialul de culoare – descrie o scenă sau un eveniment care aruncă lumină asupra unora dintre personajele implicate în story-ul principal;
Ø culisele – oferă mai degrabă o explicaţie decât o observaţie;
Ø portretul – un studiu asupra personalităţii centrale sau descrierea unui loc, a unei organizaţii, religii, manifestări etc;
Ø completări – sunt liste de fapte relative la eveniment sau care pot precede evenimentul;
Ø un istoric al… – în cazul articolelor de urmărire, se impune rememorarea etapelor desfăşurate pentru a facilita continuarea prezentării acestora;
Ø părerea experţilor;
Ø sondajul de opinie – într-o formă prescurtată, comprimată, care să indice semnificaţia rezultatelor;
Ø recenzia – o evaluare a unui film, a unei cărţi, a unei invenţii, a unui tratament care să aducă elemente necesare în localizarea şi înţelegerea evenimentului etc.
Iată câteva diagrame ce încadrează ştiri, conform unor reguli şi principii menţionate până aici:

Cine?	200 de locatari (oamenii interesează mai mult decât casele) din douăzeci de case
Ce?	Au fost ameninţaţi cu evacuarea
Când?	Azi dimineaţă
Unde?	În jud. Iaşi
Cum?	Locatarii au primit preavize de eliberare a locuinţelor
De ce?	Construcţiile au fost realizate abuziv, fără acordul autorităţilor

Noutatea	Guvernul l-a demis astăzi pe ministrul Mediului, Dan Constantin Ilie. Fost ministru la acelaşi minister în guvernul Văcăroiu, între 1992-1996, acesta a ocupat aceeaşi funcţie în cabinetul Năstase, până în febr. 2002.
Scena, actorii, decorul	În şedinţa de guvern, premierul Adrian Năstase a prezentat situaţia dezastruoasă la nivelul mediului înconjurător şi lipsa de rezultate a măsurilor luate de ministru.
Culisele	La întâlnirile anterioare, acestuia i s-a atras atenţia în mod repetat asupra greşelilor făcute. Dan Constantin Ilie a replicat cu acele prilejuri că ar fi mai potrivit în diplomaţie.
Pata de culoare	Ministru trimis să se familiarizeze cu mediul înconjurător în Siberia.

1) Introducere – Ce relatăm? – aici nu se spun lucruri deja ştiute; (ex: La Iaşi, toate cadrele din învăţământ sunt în a şasea zi de grevă…)
2) Faptele – Cine participă? Ce face? (ex: răspunsul la întrebarea “Ce au făcut în acest timp elevii şi studenţii?”)
3) Conexiuni, explicaţii – De ce sunt încă în grevă? Cum e protestul de azi faţă de cel de ieri? Va mai dura greva? (aici intră şi perspectiva asupra subiectului – a treia grevă în ultimele şase luni…)
4) Pata de culoare – studenţii şi opiniile lor, liderul de sindicat etc. Aici se construiesc imagini.
Ordinea elementelor nu trebuie percepută ca imobilă. În funcţie de importanţa unuia sau altuia dintre răspunsurile la cele şase întrebări, accentul se deplasează firesc, generând modificări în prezentare. Cele trei diagrame au fost concepute tocmai pentru a reliefa această interşanjabilitate. Perspectiva construcţiei unei ştiri, de fapt a oricărui articol, nu poate fi restrânsă la câteva scheme cu rol de şablon. De fiecare dată reporterul va găsi ceva nou, inedit, care va determina o altă structurare, o altă ordine a firului narativ. De altfel, nu sunt puţine exemplele chiar în presa românească, unde aceeaşi informaţie apare tratată diferit în publicaţii diferite, accentul fiind comutat, în funcţie de politica redacţiei sau de viziunea redactorului, de la importanţa lui „cine?”, la „ce?”, „când?” sau „cum?”, astfel încât în final vor fi publicate articole complet independente de informaţia primară.
Discursul ştirilor trebuie să se ţină departe de dezechilibrele cauzate de:
Ø folosirea excesivă a unor puncte de vedere, în dauna altora;
Ø excesul de materiale ce conţin intenţii, atitudini declarative;
Ø selectarea mai multor ştiri interne/externe sau numai dintr-un anumite domeniu, fapt ce creează monotonie şi plictiseşte auditoriul (desigur, această afirmaţie nu este valabilă în cazul publicaţiilor specializate);
Ø contradicţii între informaţiile interne de natură pozitivă şi cele externe, centrate pe conflicte, dezastre (nici situaţia contrară nu este indicată).
Aceste tactici riscă să dezinformeze cititorii, prin stabilirea unor corelaţii forţate, intenţionate sau nu. Aici se poate observa foarte limpede talentul şi inspiraţia celui care gestionează articolele.
În cuprinsul textului unei ştiri, părerile personale (sau ale altor persoane) nu trebuie amestecate cu informaţiile strict obiective, tocmai pentru că acestea din urmă ar pierde astfel din obiectivitate. Conjunctivul şi vorbirea directă vor fi înlocuite de indicativ şi vorbire indirectă, pentru a nu îngreuna fraza.
Şi atribuirea informaţiilor unei surse se face altfel în presa scrisă decât în radio şi televiziune. Identificarea se va face în ordinea: funcţia persoanelor despre care se relatează şi apoi prenumele şi numele acesteia. (Ex: Primarul Capitalei, Traian Băsescu…). Totuşi, nici aici nu putem impune ca regulă acest triptic: totul poate fi modificat, adaptat, în funcţie de context. Dacă se va vorbi despre Traian Băsescu ca primar, prezentarea se va face aşa cum am menţionat mai sus. În schimb, alta va fi ordinea dacă urmărim să vorbim despre acesta ca personalitate publică (vip), ca soţ, părinte etc.

1.3. Subiecte pentru articole uşoare

Jurnalistul ar trebui să aibă mereu în vedere diferenţele dintre cititori, dintre gusturile lor, dintre disponibilităţile lor de a înţelege sau recepta o ştire. Cercetătorii au realizat liste întregi
de categorii pornind de la criterii precum vârstă, sex, educaţie, demografie, profil psihologic, generaţie etc.
Cititorii serioşi ai unor cotidiene naţionale preferă, în linii mari, o informare completă asupra vieţii internaţionale, naţionale şi locale, dar şi rubrici de specialitate din domenii diverse: bursă, artă, sport. Cei ce citesc săptămânale locale de informaţie aşteaptă relatări despre evenimentele din realitatea imediată, fapte diverse şi mai puţin ştiri internaţionale de actualitate. Trebuie precizat aici că ştirile locale nu reprezintă o ediţie de provincie a ştirilor externe sau naţionale. Reporterii din redacţiile publicaţiilor locale trebuie să găsească o modalitate de a le prezenta astfel încât să-i atragă pe cititorii regionali sau locali, să-i “fure” publicaţiilor naţionale.
Subiectele pentru articole uşoare, de fapt divers (features), pot fi selectate din:
Ø scenele şi evenimentele din viaţa cotidiană;
Ø aniversări;
Ø descoperiri – arhive, arheologie;
Ø observaţii sociale – comportamentul oamenilor, al instituţiilor, relaţia instituţii-populaţie;
Ø anunţuri ciudate de la rubrica mica publicitate;
Ø noi apariţii – cărţi, filme, invenţii.
Dar ce este un feature? Ar ajuta cu ceva lămurirea acestui concept dacă am spune că asemenea articole sunt mai calde, mai umane, uneori chiar amuzante în comparaţie cu ştirile
propriu-zise? Că nu au legătură, de multe ori, cu nici un eveniment de actualitate? Că nu sunt scrise apelând la modelul piramidei-inversate şi că pot fi despre oricine şi despre orice?
Poate că enumeraţiile de mai sus au transmis primele indicii necesare în înţelegerea acestui termen, venit pe filieră americană şi care nu şi-a găsit deocamdată un echivalent stabil în limba română.
Totuşi, în definirea acestui tip de ştire intervin aceleaşi dificultăţi ca şi în procesul de definire a ştirii în sine. De aceea, se impune trasarea caracteristicilor principalele ale unui feature: nu este dependent în nici un fel de timp, ceea ce înseamnă că un material feature poate fi publicat la fel de bine săptămâna aceasta, sau peste două luni; apoi, nu sunt permise opiniile jurnalistului sau speculaţiile; nu există nici o restricţie în privinţa subiectului – se poate scrie la fel de bine despre o persoană obscură, despre un hobby neobişnuit, sau despre rudele interesante ale unei persoane – feature-ul este, aşadar, despre ceea ce îi interesează pe oameni. Se poate redacta la persoana întâi, dar şi la persoana a treia, la singular, dar şi la plural.
Despre feature vom mai discuta însă în capitolul dedicat portretului, justificarea acestei amplasări fiind frecvenţa cu care este el utilizat în redactarea acestui tip de articol.

1.4. Diferenţe între modurile de prezentare a ştirilor pe diverse tipuri de suporturi media

Mult timp s-a încercat stabilirea unei ierarhii valorice a jurnalismului, pe diferitele suporturi existente. Susţinătorii presei scrise au argumentat, corect, că materialul difuzat la un post de televiziune în cadrul unui jurnal încape foarte bine pe o singură pagină a unui ziar. Presa scrisă, mai susţin aceştia, are un real potenţial de a prezenta evenimentele în profunzime, însoţite de analize complete, elemente care, de obicei, nu sunt luate în considerare în audiovizual. Totodată, opiniile favorabile tipăriturilor au evidenţiat şi latura de „show biz” dezvoltată în
ultimii ani de televiziuni. Pe de altă parte, susţinătorii acestora din urmă au ridicat o problemă cel puţin la fel de importantă: câte pagini le-ar lua ziarelor pentru a descrie imaginile care însoţesc comentariile în cadrul televiziunii? Apoi, apariţia unor posturi tv care emit continuu, 24 de ore din 24, face posibilă o acoperire mai bună a subiectelor şi prezentarea lor mai în profunzime (cu o critică, totuşi, şi anume reluarea lor în forme neschimbate pe parcursul întregii zile).
Dezbaterea ar putea continua astfel, ţinând cont de faptul că fiecare dintre aceste media are dimensiunea şi funcţia sa unică, de neînlocuit.
Totuşi, a reliefa deosebirile dintre cele două suporturi menţionate mai sus nu poate fi decât o operaţiune benefică, atât pentru consumatorul de media cât şi pentru mass media, în ansamblu.
Cuvinte şi imagini. În primul rând, diferenţele transpar din chiar structura fizică a fiecărui suport în parte. Presa scrisă este organizată în spaţiu; jurnalismul tv în timp. Astfel, ca o consecinţă logică, ziarele au capacitatea de a prezenta, de departe, mult mai multe subiecte decât programele tv. Detaliile vor fi şi ele mai numeroase în cadrul tipăriturilor, unde nu există limite de timp (fără să ignorăm totuşi limitele de spaţiu). Există observatori care susţin că televiziunea este mai potrivită pentru a transmite experienţe şi impresii, în timp ce ziarele sunt mai bune purtătoare de fapte şi informaţii. Oricum, evenimentele care necesită analize amănunţite şi interpretări complicate par să fie mai bine tratate în presa scrisă.
În acelaşi timp, ziarele au un caracter permanent: cititorul se poate întoarce şi poate reciti paragrafele mai complicate, ori de câte ori e nevoie, pentru a le înţelege. O idee pierdută la început poate fi recuperată la o a doua lectură, imediat sau după un anumit interval de timp. Televiziunea, însă, nu permite, în mod obişnuit, acelaşi lux privitorilor săi: ea este făcută pentru o singură expunere. Or, aceasta înseamnă că poveştile complexe sunt mult mai greu de receptat corect de către audienţe. Apoi, contextul este hotărâtor în această receptare. Gradul de atenţie este mereu variabil şi solicită întotdeauna găsirea unor formule-cheie pentru a-l capta. Sigur că, pe de altă parte, mediul vizual are beneficiul imaginii (chiar dacă, de multe ori, acest primat interferă în judecarea corectă a unor evenimente, astfel încât prezenţa sau absenţa imaginilor pentru un material poate determina, indiferent de valoare intrinsecă a faptului, difuzarea sau nedifuzarea lui).
Dimensiunea vizuală reprezintă, aşadar, o armă puternică: imaginile sunt uşor stocate în memorie şi asociate cu mediul care le-a furnizat. Au apărut însă şi consecinţe negative ale dominaţiei imaginii în televiziune, derivate din supralicitarea rolului acesteia şi chiar din caracteristicile ei fizice: fapte care, în mod normal, nu ar fi catalogate drept ştiri, sunt acum difuzate, sub această titulatură, numai pentru că imaginile filmate la faţa locului sunt impresionante (şi ne gândim aici la toate infracţiunile şi crimele prezentate la Ştirile ProTV de la ora 17, şi, tot mai des în ultima vreme, chiar în cadrul jurnalelor de seară. Violenţa, pentru că se manifestă în forme care pot fi conservate şi prezentate, adesea fără nici un comentariu, devine un fenomen omniprezent, promovat în numele gustului publicului).
O altă diferenţă apare la nivelul reporterilor care, în audiovizual, devin o parte importantă a procesului de transmitere a informaţiilor, situaţie opusă celei din presa tipărită unde reporterul, relativ anonim, îşi trădează prezenţa numai prin rândul cu semnătura. Reporterul de televiziune este parte integrantă a poveştii; de altfel, fiecare material tv trebuie să fie însoţit de un „ghid” – o faţă cunoscută: reporterul.
O altă diferenţă o regăsim în impactul pe care l-a avut dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale asupra jurnalismului, cu precădere asupra celui de televiziune. Camerele mici şi aparatele video apărute la mijlocul anilor '70 au imprimat audiovizualului caracterul de actualitate imediată, prin realizarea transmisiunilor live. Poate că povestea nu va fi atât de completă ca în numerele din ziua următoare ale cotidienelor, dar cu siguranţă va fi apreciată pentru promptitudine. Avantajele sunt însă umbrite de riscuri. Cei care relatează live sunt întotdeauna la limita violării standardelor bunului simţ şi ale eticii. În transmisiunile în direct nu există o gumă de şters sau comanda „undo” din informatică. Nu există nici o posibilitate de a te întoarce în timp şi a corecta erorile. Altfel spus, tehnologiile informaţionale aduc noi posibilităţi reporterilor de a invada spaţiul privat al indivizilor.
Înainte de a încheia, trebuie să menţionăm că, deşi există, aşa cum am văzut, discrepanţe între cele două categorii de media, nu putem neglija similitudinile dintre ele, pentru a avea o perspectivă complexă asupra acestei problematici.
Şi presa scrisă şi audiovizualul împărtăşesc aceleaşi valori fundamentale, aceleaşi principii jurnalistice. Onestitatea relatărilor este foarte importantă în ambele situaţii. Ziaristul nu trebuie să inventeze personaje şi să lase afirmaţiile fără a le atribui unor surse. Jurnaliştii „electronici” nu trebuie să intervină şi să deformeze informaţiile înregistrate pe o casetă, schimbând ordinea sau întrebările dintr-un interviu, de exemplu. O altă valoare împărtăşită este acurateţea, verificarea faptelor. Detaliile, mici sau mari, deşi cer mult timp, trebuie verificate. Important este şi principiul echilibrului în redactarea materialelor care trebuie să reflecte punctele de vedere ale tuturor celor implicaţi, dacă este posibil. Numai astfel va putea fi menţinută credibilitatea, în absenţa căreia jurnalismul, de orice fel, nu poate supravieţui.

1.5. Pregătirea materialului pentru a fi publicat

Activitatea jurnaliştilor – publicarea informaţiilor – se efectuează în mai multe etape: căutarea evenimentului, alegerea şi redactarea articolului despre acel eveniment. Desigur, o ştire este o mărturie despre un eveniment, dar nu o mărturie oarecare în care autorul este chemat să spună ceea ce a văzut, numai ce a văzut şi nimic mai mult. Ziaristul este un martor activ şi selectiv. Activ pentru că va căuta elemente de informare care nu i se vor înfăţişa de la sine şi selectiv pentru că nu va relata decât ceea ce poate interesa propriul public. Altfel spus, reporterul încearcă să transpună în cuvinte, cât mai fidel, realitatea la care a luat parte. În cadrul acestui proces de documentare, intervievarea şi observaţiile personale vor trebui dublate de o cercetare prin arhive, biblioteci, sondaje de opinie, statistici, rapoarte care ar putea duce la un nou punct de vedere asupra unui eveniment oarecare. Documentarea presupune scufundare, implicare şi, mai ales, multă luciditate şi spirit de observaţie.
În redactarea textului publicistic, jurnaliştii experimentaţi au avut de înfruntat, la început, dificultăţi similare celor cu care se confruntă şi astăzi majoritatea reporterilor începători. Dar, practicarea îndelungată a meseriei şi exerciţiul scrisului cotidian le-au înlesnit activitatea, prin deprinderea unui set de reguli, de la care nu este recomandată abaterea. Deşi acestea diferă, evident, de la un ziarist la altul, morala lor este, în fond, aceeaşi. Apărute din necesitatea de a preda materialele la timp, fără erori de nici un fel, aceste recomandări pot fi sintetizate astfel:
1. Încercaţi să lucraţi cu acelaşi tip de foaie mereu. În felul acesta, veţi învăţa repede să vă calculaţi dimensiunile textului şi timpul necesar redactării lui.
2. Nu scrieţi niciodată pe ambele feţe ale unei coli de hârtie. Se poate întâmpla ca, la tipărirea ziarului, să apară numai prima parte a textului la care aţi lucrat.
3. Nu scrieţi niciodată două articole pe aceeaşi foaie de hârtie: există pericolul ca ele să fie considerate drept un singur material.
4. În colţul din stânga, sus, notaţi-vă numele şi titlul articolului.
5. Începeţi redactarea textului de la mijlocul paginii, păstrând spaţiul de deasupra pentru eventualele corecturi ale editorilor.
6. Lăsaţi o margine de 1,5-2 cm în ambele părţi ale hârtiei.
7. Nu subliniaţi niciodată cuvinte din articol. Pentru unii tipografi acest lucru poate însemna scrierea cu majuscule a cuvântului, în întregime, pentru alţii – scrierea lui cu
italice. Lăsaţi editorul să decidă ce sublinieri trebuie făcute.
8. Nu despărţiţi niciodată cuvintele la capăt de rând.
9. Scrieţi materialul cu spaţiu dublu între rânduri.
10. Nu despărţiţi un paragraf pe două pagini.
11. Dacă articolul are mai mult de o pagină, nu uitaţi să vă semnaţi pe fiecare pagină şi să notaţi titlul articolului.
12. Scrieţi pe fiecare pagină, dacă materialul este mai lung, menţiunea “Mai urmează”, cu excepţia ultimei pagini.
13. Dacă faceţi greşeli de scriere, nu corectaţi peste textul greşit. Tăiaţi cu un X şi treceţi mai departe.
14. Înainte de a preda articolul, verificaţi dacă nu există greşeli gramaticale, de scriere sau de punctuaţie şi, mai ales, dacă nu aţi prezentat incorect faptele.
Deşi o mare parte din aceste etape ar putea fi eliminate acum, prin introducerea noilor tehnologii şi aplicaţii, de la computere la imprimante şi programe de corectare automată a erorilor, problemele de natură financiară nu permit acest lucru peste tot.

***

Ştirea, ca specie jurnalistică de teren, presupune informarea publicului despre evenimente recente şi de interes general.
Deşi nu există o structură-standard, orice ştire are ca obiectiv furnizarea de răspunsuri pentru cele şase întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?
Evenimentele trebuie încadrate în context, în lipsa căruia multe dintre ele nu şi-ar afla raţiunea publicării.

---

[1] Ştefan Buzărnescu –– Sociologia opiniei publice, citat de Lucian-Vasile Szabo în Libertate şi comunicare în lumea presei, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, p. 21
[2] *** –– Manual pntru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editat de World Press Freedom Committee, 1992, p.45