dorin popa

MASS MEDIA, SISTEM SI PROCES

2007-11-19T07:41:00.000+02:00

Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
conf. univ.dr. Dorin POPA
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654
MASS MEDIA - SISTEM ŞI PROCES

Cursul nr. 7

Internetul

1. Definiţie. Preliminarii.

După epoca presei scrise şi cea a radiodifuziunii, cea de a treia epocă a comunicării se înscrie şi ea pe traseul mutaţiilor tehnice generate de electronică.

Apariţia informaticii ca sistem de comunicaţii se va face urmând tipicul deja cunoscut acum al celorlalte media: telegraful, radioul, televiziunea. Aşadar, dezvoltarea ei este marcată de aceleaşi ezitări, de permanenta constrângere a dispozitivelor tehnice. Ultima parte a afirmaţiei poate părea nejustificată, dacă avem în vedere faptul că o mare parte a instrumentarului tehnic de lucru exita deja, informatica nefăcând altceva decât să-l preia de la sistemele de comunicaţii care îl utilizau de ceva vreme şi să îl ajusteze propriilor nevoi. Ne gândim aici la tehnici de bază, precum: tranzistorul, trioda, circuitul integrat, microprocesorul.

Apare însă o altă problemă, ridicată de faptul că adesea, deşi există infrastructura, suportul tehnologic, în cazul nostru, va trebui să mai treacă timp până când cineva să aibă viziunea integratoare a unui sistem. Informatica a fost nevoită să îşi găsească, înainte de orice, propria definiţie, să se înţeleagă pe sine ca pe altceva decât ca pe un simplu dispozitiv de calcul lipsit de orice caracter iminent. Primele prototipuri de maşini de calcul au fost realizate încă înainte de cel de-al doilea război. Vannever Bush construieşte în anii ‘30 o maşină de calcul analogică, dar care utiliza un principiu ce nu lăsa loc nici unei evoluţii viitoare.

George Stibitz, telefonist la laboratoarele Bell, realizează un calculator electromecanic, structurat după principiul funcţionării centralelor telefonice. Cele două stări posibile ale acesteia, închis sau deschis, pot fi transformate la nivelul calculatorului într-un sistem binar, cu stări de forma 0 şi 1.

Anii ‘40 se vor dovedi prolifici în ceea ce priveşte construirea de asemenea aparate de calcul în scopuri militare, aparate-mamut cu dimensiuni de 100 metri pătraţi şi utilizând 9 000 de relee.

Sfârşitul războiului aduce modificări în tehnica de planificare a viitoarelor maşini. În 1945, acelaşi V. Bush propune un dispozitiv de tip “memex”, care reuşea să stabilească anumite conexiuni între volume de informaţii disparate. Apoi, în 1947, trei cercetători de la compania telefonică AT&T aduc îmbunătăţiri esenţiale tranzistorului (semiconductorului). W. Brattain, J. Bardeen şi W. Shockley, care, de altfel, vor fi recompensaţi cu premiul Nobel în 1956, au găsit un mod de a determina granulele de nisip să răspundă la stimuli electrici, pozitivi sau negativi. Aceste unităţi infime, numite la început tranzistori şi, mai târziu, semiconductoare sau chip-uri, acţionau foarte rapid ca întrerupătoare. Noua tehnologie dezvoltată va primi numele de digitizare, datele fiind reduse la serii de cifre de 0 pentru închis şi 1 pentru deschis şi va fi aproape imediat tradusă în practică, în ciuda reticenţei cvasi-generale. Menţinându-ne în cadrul dihotomiei iniţiale, rezultatele experimentelor celor trei fac trecerea la paradigma electronică. Calculatoarele realizate la Universitatea Harvard de către H. Aiken, apelând la tehnica pusă la punct în laboratoarele Bell, vor fi superioare din punct de vedere tehnic: pentru prima dată există un program care să le controleze. Noţiunea de program desemnează “un algoritm scris într-un limbaj recunoscut”[1] de către maşină, adică un ansamblu de operaţii repetitive inserate anterior în memoria maşinii care determină răspunsurile solicitate de către utilizator prin efectuarea anumitor comenzi.

Perioada precedentă, aşadar, utiliza ca tehnică de bază electricitatea, la care se adăugau mecanica fină şi chimia suprafeţelor sensibile. Din 1945 însă, coexitenţa celor două paradigme, cu o arhitectură destul de asemănătoare, trasează graniţele unui sistem axat din ce în ce mai mult pe performanţă tehnică: superioritatea formatului electronic se va afirma doar în momentul în care avantajele sale vor fi clar conturate.

“Dezvoltarea comutaţiei electronice a fost mereu o cursă în care când ideile, când componentele erau în frunte”, spune P. Lucas. Dar, în final, ceea ce a condus la impunerea sa a fost viteza mare de calcul.

Trecerea de la electromecanică la electronică s-a făcut şi printr-o colaborare între telecomunicaţii şi informatică. C. Shannon, de pildă, susţine o teză care leagă electromecanica de calculul binar, demonstrând că operaţii matematice complexe pot fi automatizate, folosind circuitele cu relee din telefonie. Este suficient să se ţină cont de anumite principii algebrice şi să se lucreze cu numere binare. Apoi, cerecetătorii de la laboratoarele Bell vor încerca să transfere digitizarea în comunicaţiile telefonice. Vor găsi rapid modalitatea de a transforma vocea umană, transmisă prin liniile telefonice, în serii de pulsiuni codificate, care vor fi preschimbate, la polul receptor, din nou în sunete, re-creând vocea. Vibraţiile erau, de fapt, semnale digitale de tip închis-deschis, înregistrate atât de repede la un capăt al liniei şi reconstruite la fel de repede la celălalt capăt al ei încât reproduceau perfect realitatea. Aceste semnale închis-deschis funcţionează după acelaşi principiu cu persistenţa imaginii, fenomen ce creează iluzia mişcării în cinematograf.

Un eveniment deosebit l-a reprezentat transmiterea, în 1962, a unui mesaj de la AT&T către Chicago, prin intermediul unui tranzistor, echivalentul, de fapt, al primului apel telefonic digital. Până în acel moment, comunicaţiile telefonice erau bazate pe unde sonore transformate în curenţi electrici. Odată cu transmisiunile digitale, vocile vor fi transformate, la viteze incredibile, în alternanţele digitale închis-deschis despre care am vorbit. Tot laboratoarele Bell vor realiza şi dispozitive care să permită transmiterea mai multor apeluri telefonice pe aceeaşi linie simultan, tehnică ce va cunoaşte o aplicare deosebită în informatică. De la inventare telefonului, în 1876, de către Al. Graham Bell, pe o linie nu putea fi tansmis decât un singur mesaj odată. Începând cu digitizarea, se naşte un nou proces, denumit multiplexing (particule infime ale unui mesaj puteau interfera, în timpul transmisiei, cu particule ale unui alt mesaj, separarea operându-se doar în momentul sosirii la destinatar, la receptor). AT&T va introduce serviciul telefonic multiplex în 1965. Faptul că 51 de mesaje puteau fi trimise în acelaşi timp, pe un fir atât de subţire, părea ceva incredibil. Capacitatea sistemului naţional de telefonie va creşte fantastic, fără să fi fost nevoie să se întindă nici un metru de sârmă în plus.

Puţini au fost cei care au prevăzut revoluţia pe care o vor produce digitizarea şi compresiunea şi chiar mai puţini cei care să creadă că ea se va produce atât de rapid. Web-ul nu era nici măcar imaginat; cu toate acestea, i se creau condiţiile necesare dezvoltării ulterioare. Până la ordinator şi la web, însă, mai era de depăşit problema prelucrării informaţiilor, operaţie efectuată în epocă de un aparat numit mecanograf. La începutul deceniului al cincilea, matematicienii Mauchly şi Eckert, aplicând principiile cercetării matematice şi logice a lui Neumann, vor determina naşterea primului ordinator, deosebit de celelalte calculatoare tocmai prin faptul că era capabil nu numai să efectueze calcule, dar şi să trateze informaţia, datorită inserării prealabile a unui program. Mai mult, raportat la maşinile cu programare externă, ordinatorul era prevăzut cu o unitate de comandă internă.

2. Internetul

Cu o reţea de calculatoare suficient de puternice încât să joace rolul unei infrastructuri, calea spre găsirea unor noi forme de exprimare informatică a fost constrânsă din ce în ce mai puţin de factori tehnici, şi tot mai mult de cei de ordin temporal şi creativ.

Originile Internetului se găsesc în 1969 la Ministerul de Apărare din SUA, în reţeaua ARPAnet. Pentagonul construise reţeaua pentru contracte militare şi pentru schimb de informaţii cu universităţile care se ocupau de cercetări militare. În 1983, National Science Foundation, societate ce promova ştiinţa, preia o parte a acestei reţele în cadrul unui proiect a cărui finalitate viza asigurarea accesului cercetătorilor la patru supercomputere din Cornell, Illinois, Pittsburg şi San Diego[2]. Crearea reţelei civile, activitate costisitoare şi riscantă, va atrage curând tot mai multe instituţii şi tot mai mulţi utilizatori, mare parte dintre ei având deja reţele interne proprii. Astfel, NSF devine un conector pentru mii de alte reţele, numele de Internet apărând ca perfect justificat, în contextul următoarei definiţii:

Internet = colecţie întinsă de reţele de calculatoare care cuprinde întregul glob, conectând la un larg sistem electronic de servicii, resurse şi informaţii atât instituţii guvernamentale, militare, educaţionale şi comerciale, cât şi persoane fizice; se utilizează o serie de convenţii şi instrumente pentru a crea imaginea unei singure reţele, deşi calculatoarele din reţea se bazează pe platforme hard şi soft foarte diferite.

Dar, pentru ca Internetul să existe, este nevoie de mai mult decât de un simplu ordinator, care, în definitiv, are drept funcţii imediate efectuarea calculelor. Dominique Wolton consideră că au trebuit îndeplinite două condiţii pentru apariţia Internetului: mai întâi, codificarea numerică, adică transformarea oricărui tip de semn în unitate informaţională şi posibilitatea transmiterii lor pe acelaşi fir, apoi compresiunea numerică şi dezvoltarea telecomunicaţiilor, concomitent cu rentabilizarea întregului segment: informaţie mai multă, timp mai puţin, costuri mai mici. “Internetul asigură circulaţia între audiovizual, care trimite imagini, între telefon, care transmite semnalul şi calculator, care calculează rapid orice informaţie”[3].

Internetul a apărut aproape simultan în Europa şi pe alte continente. Astăzi, este constituit din “4 000 de reţele interconectate, 3,2 miloane de maşini, 30 milioane de utilizatori şi 154 de ţări interconectate. Intenetul, care cunoaşte o creştere între 10% şi 15% pe lună, 12% în SUA şi 17% în Europa), a devenit unealta de comunicaţie fundamentală a întregii comunităţi de învăţământ superior, cercetare şi dezvoltare tehnologică, publică sau privată, precum şi în industrie”[4].

La originea Internetului au stat două procedee fundamentale, care, după acelaşi sociolog francez D. Wolton, trimit la mize diferite: protocolul american IP, concentrat pe transport, şi Web-ul şi protocolul HTTP, modele europene, concepute iniţial pentu navigare documentară, utilă în hipertext. Nu era vorba, prin urmare, de sisteme de comunicare de masă, ci doar de sub-sisteme realizate pentru a servi unor comunităţi militare sau ştiinţifice restrânse, perspectivă ce oferă o explicaţie a faptului că atunci părea mai important conţinutul decât canalele care-l vehiculau. Treptat însă, între cele două segmente s-a stabilit un raport de semi-egalitate, mediul devenind la fel de important ca şi conţinutul. Volumul de date şi informaţii disponibil pe Internt poate fi astfel structurat (după D. Wolton):

- informaţii-ştire (informations-news), tot ce se referă la politică, istorie, economie, divizate pe sectoare: informaţii generale, respectiv specializate;

- informaţii-servicii (informations-services), în plină expansiune în ultimii o sută de ani: informaţii utile, de interes practic, cum ar fi orarele trenurilor, şi care se situează la intersecţia dintre informaţia-valoare (information-valeur) şi informaţia-marfă (information-marchandise);

- informaţiile-divertisment (informations-loisirs), în creştere, industria de divertisment fiind prima industrie ca importanţă a lumii;

- informaţia-cunoaştere (information-connaissance), care trece prin anumite bănci de date, mai mult sau mai puţin profesionale.

Pentru exploatarea la maximum a capacităţilor Internetului, a fost emis, în 1992, The High-Performance Computing Act, care aloca o sumă de 3 miliarde dolari pentru dezvoltarea şi instalarea de computere la cele mai mari centre de cercetare. Programul, numit National Research and Education Network, permite schimbul unui volum superior de materiale, de lungimi mai mari (filme întregi chiar). Datele vor fi accesate şi procesate de 100 de ori mai rapid. Cu acestă nouă super-putere instalată, volumul de date va creşte exponenţial.

Toate progresele ce se întrevăd dovedesc faptul că Internetul nu mai e doar o autostradă informaţională, ci o super-autostradă informaţională, care “se referă la deplasarea globală a unor biţi aponderali cu viteza luminii”, prin bit înţelegându-se “cel mai mic element atomic în lanţul ADN al informaţiei”[5]. Astfel, sunt posibile activităţi precum:

- schimbul de raze X şi scanări CAT;

- accesarea de către studenţi a întregului index al Bibliotecii Congresului şi obţinerea în timp real a lucrării dorite;

- previziuni meteo oferite fermierilor, prin utilizarea sateliţilor, pentru a decide perioadele propice cultivării şi culesului.

3. Modelul web

Opiniile care consideră tehnologia ca principalul factor generator de efecte asupra societăţii dau dovadă de vedere unidirecţională. Mai importante decât noile invenţii sunt, adeseori, modalităţile în care acestea sunt utilizate, modificările pe care le determină la nivel de mentalitate şi pragmatică. La fel de importante ca efectele noilor tehnologii asupra societăţii sunt influenţele societăţii asupra acestor evoluţii tehnice.

La începutul deceniului al nouălea, lumea modernă a fost implicată într-o adevărată revoluţie a comunicaţiilor, generatoare de noi forme de manifestare a sistemului mediatic. Specialiştii au prezis atunci apariţia unei noi pieţe – globale – de desfacere a tuturor tipurilor de produse şi servicii. Mai mult, vor fi posibile o serie de activităţi precum: cumpărături de la domiciliu, operaţiuni bancare de la domiciliu, transmisiuni în direct prin satelit (DBS), care presupun echiparea cu discuri mici capabile să transmită semnalele de la sateliţi foarte puternici orbitând deasupra planetei, înlocuirea ziarelor tradiţionale cu ziare electronice (eliminându-se astfel cerneala), realizare de staţii de televiziune, de putere redusă, în fiecare comunitate, indiferent de dimensiune, difuzarea prin reţelele de cablu a unui număr de 108 canale specializate, axarea industriei cinematografice pe videocasetofoane, impunerea formatului FM şi a înregistrărilor digitele în faţa vechilor tehnici.

Dintre toate noile tehnologii însă, Web-ul e cel care, din anii ‘90,
şi-a conturat bine statutul, fiind privit astăzi ca un sistem media deosebit de puternic.

Ce înseamnă însă Web?

“Subansamblu al reţelei Internet care foloseşte tehnici hipermedia şi care uneşte majoritatea serviciilor multimedia, fiecare dintre aceştia având o adresă Internet specifică”[6].

Termenul desemnează aşadar locul unde, prin apăsarea de câteva ori a mouse-ului (click), se pot afla mii de informaţii din toate colţurile lumii. Dar, Web-ul nu numai cât afişează pagini ce conţin aceste informaţii, ci, ceea ce e cu adevărat revoluţionar, oferă posibilitatea de a stabili conexiuni, link-uri cu alte pagini, fără a supune traseul vreunui program pre-stabilit. Utilizatorul are adică libertatea să nu urmeze un traseu liniar, trecând de la secvenţa 1 la secvenţa 2, ci poate sări peste ceea ce decide că nu îl interesează. Altfel spus, “Web-ul este o interfaţă pentru computere, care permite oricui, de oriunde să se conecteze la orice informaţie din oricare alt sistem”[7].

“WWW îşi are originea la CERN (European Center of Nuclear Research), Geneva. Tim Berners-Lee şi Robert Cailliau au propus în 1989 un sistem informaţional bazat pe hipertext. În 1990 s-a realizat primul browser. Browserul este un program software care asigură legatura dintre un PC local şi Web. Legatura cu PC-ul local este întreţinută pe Web de către perechea browserului, serverul. Noţiunea de server denumeşte un calculator şi un program software din reţea. Serverul răspunde la cererea browserului şi furnizează calculatorului utilizatorului care utilizează browserul un document Web…Legatura de comunicaţie dintre browser şi server este reglementată de către protocolul HTTP (Hyper-Text Transfer Protocol)”[8]. Ulterior, browserul de la CERN a fost extins, în 1993 existând 50 de servere, pentru ca, numai un an mai târziu, să depăşească 10 000.

Informaţiile de mai sus explică în termeni ştiinţifici, dar uşor de înţeles şi de către nespecialişti, noţiuni asupra cărora vom mai avea prilejul să revenim în cursul altor capitole.

Importanţa Web-ului ca sistem mass-media o relevă, satistic vorbind, acelaşi J. Vivian: un studiu din 1995 arată că 17,6 milioane de adulţi din America de Nord au utilizat Web-ul, adică 1 din 20, procentajul crescând în mod continuu pe măsură ce calculatoarele tind tot mai mult să devină un obiect standard de uz casnic. Astăzi, unele studii estimează că cifrele s-au triplat. Naisbitt considera că, în anul 2000, numărul celor care vor utiliza Internetul şi serviciile aferente acestuia, va depăşi un miliard.

Modelul Web poate fi vizualizat din trei perspective, fiecare desemnând modul şi mediul în care se produce interacţiunea: al utilizatorilor, al furnizorilor de acces, al realizatorilor programului site-ului. Să lămurim mai întâi distincţia dintre site şi pagină Web. Primul notifică prezenţa unei instituţii sau a unei persoane pe Web, în timp ce pagina e o subdiviziune a acestuia.

UTILIZATORII sunt cei care folosesc Web-ul. Poate fi considerat utilizator oricine deţine un calculator, un modem care-l conectază la reţeaua telefonică şi un software (cum sunt Netscape sau Internet Explorer). Numărul utilizatorilor este imposibil de cunoscut cu
exactitate, dar se apreciază că la nivelul anilor 1996-1997 cifra depăşea 40 de milioane. Totuşi, în ciuda estimărilor încurajatoare, nimeni nu şi-a asumat la început riscul de a utiliza Web-ul ca promotor comercial, în primul rând pentru că nu existau date despre cotele de audienţă ale noului media. Singurele măsurători posibile sunt desemnate prin termenii hit şi număr de vizitatori. În primul caz, ori de câte ori cineva navighează pe Web, clichează un anumit semn, pe care serverul îl înregistrează. Cumpărătorii de spaţiu publicitar ştiu însă că indicatorul nu e relevant: cel mai adesea, un utilizator realizează mai multe operaţiuni, şi, deci, e înregistrat de mai multe ori de server: 100 000 de hit-uri pot însemna, în realitate, doar 1 000 de utilizatori. Nici numărul de vizitatori nu dă măsura exactă a audienţei, datorită faptului că unii dintre utilizatori navighează de mai multe ori pe acelaşi site.

FURNIZORII DE ACCES ONLNE. Utilizatorii se conectează la Web prin anumite computere cu funcţii bine stabilite, numite servere. Companiile care deţin aceste servere – furnizorii de acces – le pun la dipoziţia celor interesaţi, solicitând în schimb, pentru serviciile lor, o taxă, în medie de 20 dolari pe lună. Există şi posibilitatea de a utiliza în mod gratuit anumite servere, cu condiţia însă ca cel ce apelează la aceste servicii să accepte să primească, periodic şi neanunţat, reclame şi alte anunţuri promoţionale ale celor ce subvenţionează serverul.

REALIZATORII DE PROGRAME sunt cei care crează un site Web. Cele mai vizitate site-uri sunt cele care asigură servicii comerciale online, cum e America Online, şi care furnizează cantităţi impresionante de informaţii şi divertisment. Pe lângă acestea, există şi site-uri comerciale înfiinţate de anumite companii pentru expunerea produselor şi promovarea imaginii. Site-uri pe Web mai pot deţine: asociaţiile profesionale, instituţiile, grupurile media, organizaţiile non-guvernamentale.

Site-uri comerciale. Orice companie importantă deţine un site pe Web, uneori numai din dorinţa, dublată de necesitate, de a arăta că există. Cel mai adesea, aceste companii folosesc Web-ul pentru a-şi vinde produsele. În acest caz, a fi “online” garantează o piaţă de desfacere mondială şi un număr potenţial uriaş de clienţi. Un exemplu este www.amazon.com, care a revoluţionat industria cărţii. La această adresă se pot comanda volume dintr-un index ce cuprinde toate cărţile publicate. Deşi nu a realizat profitul scontat, www.amazon.com i-a forţat practic pe vânzătorii tradiţionali să îşi înfiinţeze propriile site-uri, veritabile librării online. În mod similar, galeriile de artă îşi expun colecţiile sau organizează licitaţii. Plata se face numai prin carduri. Companiile aeriene vând şi ele bilete prin Internet. Gama de servicii oferită pe Web acoperă, în definitiv, toate cererile.

Site-uri instituţionale. Asociaţiile profesionale menţin site-urile pentru comunicarea cu membrii lor, cu atât mai mult cu cât un site se poate realiza şi permanentiza cu costuri relativ mici. Cheltuielile se pot reduce la a cumpăra timp de la un server şi a produce mesaje, adică în jur de câteva sute de dolari pe lună. Există însă şi site-uri pentru a căror întreţinere anuală se cheltuiesc sute de mii de dolari.

Site-uri media. Printre cele mai importante instituţii care furnizează programe online se numără companiile mediatice, care îşi contruiesc site-urile în special prin reciclare unor materiale din produsele existente deja într-o formă fizică sau în alta pe piaţă, dar, mai nou, şi prin materiale originale, distincte şi de actualitate. Primul ziar care a apărut pe Internet cu o pagină proprie cu hipertext a fost USA Today. Tabla de materii cuprinde titluri, fotografii şi secţiuni precum: Viaţa, Bani, Sport şi Meteo. Fiecare dintre acestea conduc la noi şi noi opţiuni, adică alte sute de pagini, care prezintă primele ediţii USA Today sau zecile de reviste colaterale pe care le-a editat ziarul în ultima perioadă, din considerente preponderent financiare. Time Warner are unul dintre site-urile cele mai complexe şi complete – Pathfinder – care cuprinde materiale extrase din numeroasele sale reviste: Time, Fortune, Life, Sports Illustrated, People sau de pe CNN. Site-uri pot deţine şi reţelele de televiziune, staţiile locale. În România, de exemplu, mare parte dintre ziarele şi posturile de televiziune por fi accesate şi chiar vizionate, în direct, ne referim aici la posturile de televiziune, pe Internet. Iată doar câteva adrese: www.ziua.ro , www.monitorul.ro, www.tvr.ro, www.protv.ro. Cele mai multe asemenea site-uri sunt gratuite (inclusiv cel al USA Today). Altele, ca Wall Street Journal percep anumite taxe pentru a putea fi accesate.

Web-ul a devenit operaţional din 1990, dar serviciile comerciale au apărut cu aproape douăzeci de ani înainte. O companie din Ohio, Mead Data Center, oferea, încă din 1973, prima bază de date online, Lexis, date referitoare la legislaţie, decizii judecătoreşti şi alte documente legale. Cinci ani mai târziu, ca urmare a succesului cunoscut de Lexis, aceeaşi companie lansează Nexis, prima bază de date despre organizaţiile naţionale de ştiri (New York Times, Washington Post, AP), conceput, de asemenea, ca un serviciu exclusiv textual, lipsit deci de grafisme.

Serviciile online oferite atăzi de către diferitele tipuri de site-uri diferă, evident, în conţinut, de la caz la caz. Există cu toate acestea o serie de servicii standard:

- adrese de e-mail: acestea sunt căsuţe poştale electronice, ce pot fi deschise în permanenţă, cu condiţia să se fi stabilit în prealabil orice tip de acces online; cele mai multe asemenea căsuţe poştale sunt găzduite de www.yahoo.com, www.k.ro, www.hotmail.com, www.opsymail.com etc;

- motoare de căutare: funcţionează după un mecanism de filtrare, adică anumite programe autonome navighează continuu pe Internet şi inventariază fiecare site sau pagină întâlnită (conţinutul şi adresa lor), pe care le depozitează apoi într-o bancă de date, disponibilă la cerere;

- SMS: oferă utilizatorilor posibilitatea de a trimite mesaje, prin intermediul Internetului, unor abonaţi la reţelele de telefonie mobilă;

- fax;

- block-notes;

- agendă digitală de adrese.

Ceea ce este cu adevărat important e faptul că aceste servicii online oferă, pe lângă o grilă proprie de date şi una standard, şi legături cu restul Web-ului. Astfel, ele joacă un dublu rol: sunt, în acelaşi timp, realizatori de programe, dar şi furnizori de acces online.

World Wide Web este privit, din ce în ce mai des, astăzi, cu un interes care trece dincolo de funcţionarea sa, ca un sistem de coduri şi protocoale. Tendinţa generală pare să fie reprezentată de ralierea tot mai frecventă la domeniul industriei publicitare, pentru care are, spun specialiştii, valenţe nebănuite. De altfel, ei prevăd că veniturile încasate din această activitate vor asigura viitoarea dezvoltare a tehnologiei al cărei nume oscilează încă între Net şi Web.

Concomitent cu extinderea infrastructurii Internetului – consecinţă a recunoaşterii puterii sale mediatice – doar sistemele de televiziune prin cablu şi companiile telefonice reuşesc să-i mai facă, deocamdată, concurenţă, loială şi profitabilă, ceea ce a condus la realizare unei a doua infrastructuri, separată de cea a Internetului, ale cărei capacităţi de transmitere a semnalelor audio şi video le depăşesc pe cele ale Internetului.

Acest lucru nu poate fi, în mare, decât în folosul consumatorului, care are posibilitatea să primească informaţii prin intermediul a două medii (canale) diferite, ceea ce reduce, cel puţin teoretic, puterea de manipulare a mijloacelor de comunicare.

Persoane entuziaste consideră că, în viitorul nu foarte îndepărtat, Web-ul va subsuma toate cele şapte media tradiţionale: cărţi, reviste, ziare, înregistrări, filme, radio şi televiziune. Procesul este, fără îndoială, întârziat de înseşi limitele Web-ului: calitatea nu tocmai foarte ridicată a semnalelor audiovizuale, lipsa unei infrastructuri bine reprezentate la nivel mondial, preferinţa chiar a unora pentru media tradiţionale, datorată rutinei sau nostalgiei etc.

Dar Internetul ridică acum, după ce entuziasmul cu care este primită orice inovaţie a trecut, o serie întreagă de probleme, plecând de la protecţia drepturilor de autor, aproape imposibil de realizat în momentul de faţă, şi până la responsabilitatea pentru veridicitatea informaţiilor difuzate, care, la rândul ei, determină un alt lanţ de preocupări relative la meseria de jurnalist şi la deontologia acesteia. Mai mult, apar acum şi reacţii de precauţie: D. Wolton, deşi recunoaşte rolul deosebit al Internetului în augmentarea sistemului comunicaţional individual, nu se poate abţine să nu constate, în aceeaşi lucrare menţionată deja, că Internetul nu e capabil să ofere, totuşi, acelaşi suport sistemelor de comunicare de masă: “Dacă Internetul completează radioul şi televiziunea în dimensiunea lor individuală, el nu le poate înlocui în dimensiunea colectivă”.

[1] *** –– Dicţionar de informatică, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p.274

[2] J o h n V i v i a n — The Media of Mass Communication, New York, Ed. Allyn & Bacon, 1987, p. 231

[3] D o m i n i q u e W o l t o n –– Internet. Petit manuel de survie, Paris, Ed.Flammarion, 2000, p. 70

[4] *** — Dicţionar de informatică Larousse, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p.174

[5] N i c h o l a s N e g r o p o n t e — Era digitală, Buc., Ed. All, 1999, pp. 14-15

[6] *** –– Dicţionar de informatică Larousse, Buc., Ed. Niculescu, 1999, p. 374

[7] J o h n V i v i a n – The media of mass communication, NY, Ed. Allyn and Bacon, fifth edition, 1999, p. 229

[8] K u r t R o h n e r –– Ciber-marketing, Buc., Ed. All, 1999, pp. 29-30

TEXT JURNALISTIC

2007-11-14T08:49:00.000+02:00

Cursul nr. 8

ANCHETA

Ancheta, ca specie publicistică de teren, îşi propune să evoce şi, mai ales, să aprofundeze, prin investigare directă, mari probleme economice, sociale, politice, culturale de actualitate sau nu.

Deşi se asemănă până la un punct cu reportajul de amploare, ancheta îşi propune mai degrabă să supună raţiunii ceea ce reportajul supunea simţirii: reportajul dă viaţă, arată, ancheta, dimpotrivă, demontează şi demonstrează.

În general, o anchetă începe din momentul în care reporterul îşi pune o întrebare la care nu poate răspunde. Demersul investigaţional continuă apoi cu adunarea tuturor informaţiilor în legătură cu subiectul. Jurnalistul studiază cu atenţie ceea ce s-a publicat deja şi realizează o pre-anchetă, pentru a stabili un plan de lucru şi ipoteze care vor fi verificate pe parcurs. Apoi, se formulează etapa următoare prin informaţiile obţinute de la specialişti, prin confruntarea unei baze de date şi cunoştinţe întocmite prin lectură atentă şi spirit critic. De asemenea, se operează o alegere a persoanelor ce urmează a fi intervievate, alese, în măsura posibilului, urmând regulile eşantionării, “deşi un eşantion nu poate niciodată fi suficient de amplu pentru a fi considerat ca valabil din punct de vedere ştiinţific”[1]. Se vor selecta şi persoanele direct interesate pentru a le asculta punctul de vedere. Ipotezele trebuie confruntate cu realitatea. În acest scop, anchetatorul va alcătui un plan care va cuprinde totalitatea situaţiilor posibile. Acestea vor fi analizate pe rând şi verificate până când, prin excludere, nu va mai rămâne decât una. Aceea va fi concluzia anchetei, adevărul stabilit prin activitate investigaţională, aşadar după verificarea informaţiilor oferite de mai multe surse. Pentru uşurarea muncii se poate întocmi un tabel care să cuprindă, în casete distincte, întrebările fără răspunsuri, sursele de la care ar putea fi aflate, persoanele cele mai avizate să răspundă şi documentele necesare.

Trebuie menţionat că reporterul nu ştie de la început, cu exactitate, ce vrea să demonstreze: rolul anchetei este tocmai acesta, să impună o concluzie. Jurnalistul ştie doar ce caută, adesea nici măcar atât. Din acest punct de vedere, demersul anchetei se aseamănă perfect cu cel al unei cercetări ştiinţifice. Şi, tot ca în cercetarea ştiinţifică, rezultatul unei anchete poate fi diferit de ceea ce s-a crezut la început, aşteptările reporterului pot fi depăşite sau infirmate. Indiferent de situaţie, indiferent dacă opinia reporterului coincide sau nu cu concluzia investigării, acesta are obligaţia să facă public rezultatul anchetei.
Ancheta jurnalistică se înrudeşte cu cea sociologică pentru că uzează de aceleaşi principii “dar mijloacele sunt evident mult mai reduse, ceea ce nu permite atingerea aceleiaşi precizii”[2].

Oricum, diferenţele între ancheta realizată de un reporter şi orice alt tip de anchetă apar în momentul redactării. Textul se construieşte invers: se pleacă de la concluzie, cunoscută acum, şi se merge spre premisele care au condus la această concluzie.

Planul scrierii va urmări următoarele coordonate:

§ problemă – ipoteză – verificare – concluzie;

§ situaţie – cauze – situaţii posibile – situaţii preconizate;

§ conflict – argumentele unora – argumentele altora – faptele – părerea specialiştilor – cine are dreptate.

Toate acestea vor fi ilustrate prin exemple, mărturii care vor “încălzi”, vor “îndulci” ancheta, considerată o specie dură, rece, impersonală. Senzaţia aceasta domină, deşi ancheta combină reportajul cu interviul şi portretul, poate şi datorită frecvenţei cu care sunt întrebuinţate cifrele, extrasele, documentele, citatele.

În funcţie de subiectul supus investigării, ancheta poate fi:

§ de acualitate;

§ de fapt divers;

§ de tip magazin.

Propunerea unor tipologii în care se face distincţie între ancheta interpretativă, cea de opinie şi cea informativă o considerăm irelevantă. Obiectivele declarate ale anchetelor sunt informarea şi interpretarea.

Principala trăsătura a anchetei o reprezintă faptul că absenţa ei din ziare nu va fi privită ca o carenţă: ea e utilă în condiţiile în care coincide cu interesul publicului, dar nu este strict necesară, nu intervine, în cazul ei, imperativul urgenţei. Cu atât mai mult cu cât “o eroare de amănunt, de interpretare pripită sunt grave” şi considerate ca atentate la dreptul publicului de a fi corect informat. Ancheta necesită timp pentru verificarea tuturor informaţiilor, rezultatele ei putând fi publicate şi după ce subiectul nu mai face parte din sfera de maxim interes a opiniei publice.

Diferenţa dintre interviu, reportaj, anchetă

	Interviu	Reportaj	Anchetă
Metode	întreb	povestesc	explic
Actori	cineva	evenimente, oameni	subiectul
Obiectiv	să-l fac auzit	a face să fie văzut, trăit	fac să se înţeleagă
Surse	unică (persoana cu care stau de vorbă)	mai multe	mai multe, contradictorii
Unghiuri	îngust	jurnalistul este la mijloc	se vede numai jumătate, eu fac să se vadă şi cealaltă jumătate
Ton	fidelitate	precis, personal (sunt prezent în spatele cuvintelor)	complet
Lungime	depinde	nici lung, nici scurt	lungă
Atitudine	adun	raportez	demonstrez

[1] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.108
[2] I d e m

TEXT JURNALISTIC

2007-11-14T08:46:00.000+02:00

Cursul nr. 7

PORTRETUL

I.M. Lotman făcea în 1973 în lucrarea La Structure du texte artistique, o observaţie interesantă care, deşi nu vizează eminamente portretul, credem că are puterea de a conferi un punct de plecare util în analiza pe care o vom întreprinde asupra acestei specii publicistice: „un tip particular de interpretare a lumii: ideea că forţa activă este omul şi că omul, chiar el, constituie un obstacol”[1].
Procedeu descriptiv, portretul nu şi-a găsit încă, în studiile de specialitate întreprinse pe tărâmul jurnalismului, o definiţie specifică. Dicţionarele uzuale ale diferitelor limbi prezintă şi ele inconstanţă în explicitarea termenului, oscilând în a desemna ca subiect al acestei specii când un personaj, când o persoană, când un „cineva”. În aceste condiţii, varianta optimă ni s-a părut cea propusă de S. Angelescu, care, deşi se referă la portretul literar, reuşeşte să înglobeze şi o parte din elementele proprii ale portretului gazetăresc: „procedeu frecvent mai ales în genul epic şi (care – n.a.) constă în relevarea trăsăturilor specifice ale unui personaj, în scopul individualizării şi al obiectivării lui”[2].
În jurnalistică, portretul îmbină de cele mai multe ori descriptivitatea cu narativitatea, dar, ceea ce reiese în mod vizibil ca definitoriu pentru tipul adoptat de presă, este permanenta relaţie şi raportare a rezultatului, surprins prin cuvinte scrise sau vorbite, prin imagini, la referentul obiectiv, la chip. Concetrată asupra realului, a veridicităţii, acţiunea descriptivă caută particularul, detaliul, amănuntul semnificativ, ceea ce trădează, astfel, un demers mai degrabă conotativ, decât denotativ.
Funcţia portretului, aşa cum reiese din observaţiile de până aici, pare a fi mai mult decât una de reproducere, intenţiile reporterilor fiind ghidate de necesitatea de a reduce gradul
de nedeterminare a subiectului supus analizei, de a fixa modelul, corect şi pentru cât mai mult timp, în minţile cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor.
În tipologia americană, portretul, alături de reportaj, este încadrat în genul features (un gen hibrid, care poate fi privit mai degrabă ca o supraspecie, decât ca un gen). Definiţiile sunt dificil de realizat, vastitatea subiectelor abordate făcând aproape imposibilă descoperirea similitudinilor. Cei mai mulţi autori utilizează pentru a identifica aceste articole criterii precum: interesul uman, amuzamentul, independenţa (doar relativă) de actualitate, structura liberă, subiectul (care poate fi orice sau oricine). Există totuşi anumite aspecte care nu pot fi izolate atunci când discutăm despre features stories. Unul dintre ele îl reprezintă faptul că această supraspecie jurnalistică nu necesită ingerinţe temporale, articolele putând fi publicate într-un număr sau altul al unei publicaţii fără ca prin aceasta să fie afectate în vreun fel. Totuşi, de cele mai multe ori, portretele apar în legătură sau generate de un anumit eveniment. În cazul atacului terorist asupra SUA, ziarele s-au întrecut în a oferi detalii despre viaţa şi activitatea lui Osama bin Laden. Or, aceste informaţii nu puteau să apară decât în relaţie cu evenimentul amintit, într-un anumit interval de timp, altfel spus, elementele temporale nu pot fi total eliminate din nici o scriitură jurnalistică.
Features oferă libertate în exprimare, în structurarea materialului, dar nu şi dreptul la licenţe, de orice tip ar fi ele. Reporterul nu poate abdica de la reglementările jurnalistice, speculaţia fiind interzisă. Aceleaşi standarde etice rămân valabile, prea multă expresivitate îngropând adesea subiecte interesante prin ele însele.
Altă particularitate o reprezintă domeniul variat al subiectelor, care se pot întinde de la cele istorice, geografice, până la cele referitoare la meserii, pasiuni, personaje interesante. Articolul poate fi scris la persoana întâi sau la persoana a treia, se poate constitui ca informaţie de background sau ca şi continuare a unui eveniment de actualitate, poate rezuma sau dezvolta alte articole publicate separat şi cu alte intenţii. Un rol deosebit îl joacă aici anecdoticul.
În primul rând însă, asemenea articole se pliază pe ceea ce sunt interesaţi oamenii. A le separa de valoarea interesului uman ar însemna a le elimina, a le nega valoarea jurnalistică.
Donald Ferguson în volumul Journalism Today îşi îndeamnă cititorii-reporteri să acorde credit tuturor persoanelor, pentru că fiecare om de pe planetă poate fi un posibil subiect pentru un articol features. Undeva, în trecutul fiecăruia, există un
incident, o idee, o problemă, un gând, o rudă, o opinie, o speranţă, un hobby care să prezinte interes pentru ceilalţi, pentru cititori. Dar, în features, ca peste tot în jurnalism, nu există substitut pentru munca de cercetare, pentru documentare. Un prim pas îl reprezintă întrebările. Pentru un portret, vitală este aceasta: Cine este persoana în cauză?, la care se adaugă, firesc, altele, precum: Ce face în week-end? Care sunt opiniile sale despre politică, sex, familie etc? Unde şi-ar petrece vacanţa? Dacă învăţăm să punem întrebări, nu se poate ca un anumit răspuns să nu ne surprindă, pe noi şi, deci, şi pe cititori.
Portretul trebuie să evite subiectivismul la nivelul narativităţii, al elementelor factuale, dar tonul poate avea asemenea nuanţe. Reporterul, aşa cum am mai precizat, nu trebuie să îşi exprime direct opiniile, dar, prin alegerea cuvintelor, poate induce o stare emoţională.
Articolele features îşi fac simţită prezenţa în special în publicaţiile săptămânale. Principalele evenimente au fost deja acoperite de cotidiene, astfel încât jurnalismul scolastic, cum a fost numit acest pseudo-gen, va încerca să le monitorizeze odată în plus printr-o prezentare inedită, prin detalii care nu şi-ar fi găsit rostul în prezentarea de tip hard a ştirilor de actualitate.
Portretul oferă, pe lângă informaţiile curriculare, un profil, creează o atmosferă care să surprindă subiectul în ceea ce are el specific. Indiferent dacă avem în vedere un personaj, o organizaţie, un fenomen, un loc, o religie, o manifestare, punctul de plecare va fi întotdeauna investigaţia. Datele pot fi furnizate de prieteni, colegi, membri şi sunt cu atât mai preţioase cu cât indică mai multe puncte de vedere, mai multe opinii, favorabile şi nefavorabile, de la persoane mai implicate sau mai puţin implicate emoţional. Contactul direct, nemijlocit, oferă informaţii complementare, revelatorii uneori. Mediul în care se desfăşoară subiectul articolului, cu mirosurile, culorile, ritualurile aferente pot comunica elemente importante despre starea socială, gust, preferinţe, educaţie. Nimic nu trebuie neglijat, pentru că rolul reporterului este în definitiv acela de suplinitor al cititorului în contactul cu realităţi la care acesta din urmă nu poate fi martor sau participant.
Multe publicaţii româneşti realizează constant portrete ale unor personalităţi. De cele mai multe ori, locul observaţiilor reporterului, a anecdotelor, a imaginilor şi impresiilor sale este luat de citate interminabile şi neelocvente ale celor intervievaţi. Tocmai de aceea trebuie să facem distincţie între portret şiinterviu. Personajul nu mai deţine aici acelaşi rol discreţionar. Ziaristul va selecta dintre răspunsuri doar pe acelea considerate reprezentative, citatele răspunzând criteriului de lungime (maximum o frază).

Dintre numeroasele clasificări propuse, cea mai completă ni se pare a fi tipologia propusă de acelaşi S. Angelescu[3], realizată pe baza unei game de criterii diverse, care ia în calcul, în mod constant, reciprocitatea relaţiei autor-model. Astfel, vom avea opt clase de portrete, fiecare cuprinzând la rândul ei mai multe tipuri:

1. după relaţiile stabilite cu realul, distingem între:

· portrete realizate prin asemănare

· portrete realizate prin analogie

2. după perspectiva unităţii textului, putem opera o disociere între:

· portrete compacte

· portrete difuze

3. după raportul dintre autor şi model, portretele se împart în:

· portrete în care autorul nu este aceeaşi persoană cu modelul

· autoportrete – autorul este identic cu modelul

4. după atitudinea reporterului faţă de model, putem reţine:

· portret neutru

· portret caricatură

· portret-encomion (elogiator)

5. în funcţie de relaţia dintre portret şi model, există:

· portret direct

· portret indirect

6. după numărul modelelor, putem realiza o nouă distincţie între:

· portret individual

· portret simultan

· portret colectiv

7. în funcţie de locul pe care-l ocupă într-un material mai amplu, portretul poate fi:

· portret situat în poziţie iniţială

· portret situat în poziţie mediană

· portret situat în poziţie finală

8. din perspectiva procedeelor stilistice utilizate, întâlnim:

· portrete realizate în stil substantival

· portrete realizate în stil adjectival

· portrete realizate prin cumul de comparaţii

· portret – în manieră eufemistică

· portret compus prin identificarea unor tensiuni interne

· portret echivoc.

Rolul jurnalistului în redactarea unui portret, indiferent de tipul ales, nu se va rezuma la a consemna câteva răspunsuri; el va închega o poveste din câteva amănunte dispersate, va pune accent pe nuanţe, echilibrul fiind dat de linia principală a articolului – trăsătura considerată dominantă a personajului. La această schemă se pot anexa anecdote, întâmplări, amintiri, evitând structura cronologică sau cea a piramidei inversate.

Finalul portretului rezumă o impresie, o atitudine şi nu se va constitui niciodată ca o concluzie sau o sentinţă. Cel care a fost portretizat, indiferent dacă este o persoană cunoscută sau una despre care cititorii nu au mai auzit nimic înainte, trebuie tratat de la început ca un personaj şi prezentat, obiectiv, treptat, prin identificarea dimensiunilor fizice, psihice şi morale. Demersul se va realiza atât factic, cât şi psihologic, astfel încât, în final, cititorul să aibă senzaţia unei descoperiri.

[1] Iuri Lotman –– La Structure du texte artistique, Paris, Gallimard, 1973
[2] Silviu Angelescu –– Portretul literar, Bucureşti, Editura Univers, 1985, p. 13
[3] I d e m, p. 81

TEXT JURNALISTIC

2007-11-14T08:37:00.000+02:00

Cursul nr. 6

REPORTAJUL

Specie publicistică, reportajul informează despre fapte, situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi economice, geografice etc, de actualitate, de la faţa locului, prin mijloace literare de expresie specifice.

Specie mitică a jurnalismului, el a fost exploatat în mod corespunzător de nume precum Brunea Fox – Reportajele mele, Geo Bogza – 173 de minute la Mizil, C. Nistorescu – Proprietarul de iluzii. Neglijat câteva decenii, reportajul începe să revină “la modă” în zilele noastre.

Reporterul, cel ce realizează reportajele, este martor şi anchetator. “Asistă la evenimente prevăzute, se străduieşte să restabilească succesiunea faptelor unui eveniment întâmplător. Dar este un martor profesionist, un anchetator care dă socoteală în faţa publicului şi nu în faţa vreunei instanţe administrative. Acest fapt implică îndatoriri şi metode”[1]. Reporterul este trimis la faţa locului pentru a vedea, a auzi, a simţi, a înregistra şi a relata despre un eveniment. Dar jurnalistul trebuie să facă mai mult decât atât: trebuie să înţeleagă evenimentele la care asistă pentra ca ulterior să îşi poată informa cititorii. Aşadar, din acest punct de vedere, reportajul poate fi perceput ca o mărturie fidelă şi completă, nu o înregistrare a unor fapte, ci corelarea şi completarea lor cu observaţii personale.

Un bun reportaj este viaţa însăşi. De aceea, pentru a o surprinde în complexitatea manifestărilor ei, reporterii trebuie să facă dovada multor calităţi şi aptitudini, începând cu integritate, spirit critic, capacitate de organizare a detaliilor dublată de o formaţie solidă ce cuprinde studii de literatură, istorie, ştiinţe politice, economie, sociologie, psihologie, matematică, ştiinţe naturale şi cunoaşterea limbilor străine.

Demersul jurnalistic în cazul reportajului presupune scufundarea, pătrunderea sub evenimentele de suprafaţă, pentru a surprinde realitatea, care altfel refuză să se dezvăluie. Din această “scufundare” se va degaja o senzaţie dominantă care va deveni firul roşu al întregului material. Pentru aceasta însă, reporterul are nevoie să se cureţe, să se îndepărteze de prejudecăţi şi să-şi păstreze nealterată capacitatea de a se minuna.

Reportajul este una dintre cele mai subiective specii jurnalistice de teren. Să precizăm, pentru a nu intra în contradicţie cu afirmaţiile de mai sus, că această subiectivitate este manifestă şi permisă numai la nivelul redactării, al prezentării faptelor, iar nu la cel al realităţii descrise. De altfel, pentru a fi mai exacţi, vom înţelege prin subiectivitate –originalitate, inventivitate în modul de a povesti. Reportajul pune accent în mod deosebit pe senzaţii, pe impresii – mirosuri, culori, sunete, gust. Aceasta înseamnă că reporterului i se solicită participarea cu întreaga fiinţă, implicarea totală; jurnalistul lucrează cu ochii, urechile, nasul şi memoria.

Nu există reportaj în absenţa detalilor obţinute la locul şi desfăşurarea evenimentelor, în absenţa observaţiilor personale şi a intervievării. Totuşi, Ph. Gaillard consideră că un reportaj presupune şi o muncă de căutare a informaţiei, după cum avem de a face cu evenimente prevăzute sau neprevăzute. În cazul unui eveniment prevăzut, reporterul a avut răgazul să se documenteze, să se familiarizeze cu subiectul. Ştie la ce se poate aştepta. Cu toate acestea, prezenţa la faţa locului este la fel de necesară, dacă e posibil chiar înainte de ora la care a fost anunţat evenimentul. Prezent la locul de desfăşurare, el trebuie să urmărească evenimentul, să-l încadreze în context, să-l înregistreze şi să-l completeze cu detalii semnificative, care adesea spun mai mult decât informaţia principală.

Dacă evenimentul este neprevăzut, întâmplător, nu mai există timp pentru o pregătire premergătoare evenimentului. Ajuns la faţa locului, ziaristul îşi începe misiunea de la zero: el nu ştie decât despre ce anume este vorba (un incendiu, un accident, o crimă), astfel încât, prin intervievarea martorilor, a autorităţilor şi prin observaţiile proprii, el trebuie să reconstituie evenimentul. Organizarea demersului reportericesc depinde de natura evenimentului şi de instituţia pe care o implică. În orice caz, important este ca reporterul să reacţioneze cât mai repede cu putinţă, să obţină la timp datele necesare: luate “la cald”, informaţiile oferite de martori sau participanţi vor fi mai bogate, mai sugestive, cu atât mai mult cu cât, după ce îşi vor fi revenit, o parte dintre aceştia vor refuza să mai răspundă. Reporterul trebuie, astfel, să dea dovadă de rapiditate şi inteligenţă în alegerea persoanelor apte să furnizeze asemenea informaţii la momentul potrivit.

Acestei etape de pregătire îi urmează o alta: luarea notiţelor. Personajele şi cadrul au o importanţă specială în reportaj. Înarmat cu un pix şi un carneţel, reporterul va culege toate datele pe care le poate afla, le va absorbi aşa cum un burete absoarbe apa, trecându-le prin filtrul cunoştinţelor şi înţelegerii sale; în acelaşi timp, aceste notiţe trebuie să fie succinte şi limpezi pentru a putea fi folosite cu operativitate. De cele mai multe ori, reporterul nu are timp sau date suficiente pentru a-şi întocmi un plan. Notiţele luate vor conţine atunci, în primul rând, elementele principale ale evenimentului, coordonatele sale spaţiale, temporale, personajele implicate, conflictul, consecinţele, ineditul şi interesul uman. Cu toate acestea, uneori sunt mai importante faptele secundare, de background, care se intercalează cu evenimentul principal şi contribuie la explicitarea lui. Astfel, un reportaj bun trebuie să colecţioneze date – detalii pitoreşti, semnificative sau neobişnuite – care dau o anumită culoare evenimentului, reconstituie atmosfera, detalii ce constituie viaţa însăşi, realitatea:

§ personaje-tip, care au nume, vârstă, o anumită expresie a feţei, un comportament, un fel de a vorbi;

§ cuvinte aduse în mod direct în dialoguri;

§ scene vii, anecdote;

§ culori, mirosuri, zgomote;

§ decor desenat în câteva linii precise.

Fundamentul tuturor reportajelor îl reprezintă însă căutarea răspunsurilor la cele şase întrebări: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?. Deşi nu întotdeauna e posibilă aflarea lor, reporterul nu poate să renunţe: activitatea sa de cercetare, la faţa locului, va căuta să urmeze demersurile obişnuite, culegerea tutror informaţiilor posibile. Pentru întrebările la care nu s-a aflat răspuns, există şi alte surse, deşi, de obicei, acestea apar de la sine atunci când ziaristul reconstituie evenimentul pe baza detaliilor deja obţinute.

În reportaj, mai mult ca oriunde, vigilenţa trebuie să fie constantă: detaliul revelator, ce surprinde spectacolul dintr-un eveniment, poate fi uneori mai important decât esenţialul, poate deschide perspective complet noi ce conduc la soluţii complet inedite.

Un principiu elementar în activitatea jurnalistică este faptul că un reporter trebuie să trateze cu scepticism orice informaţie. Imperativul îl reprezintă, aşadar, verificarea tuturor elementelor, pentru că cea mai importantă calitate a unui ziar, bunul său cel mai de preţ este credibilitatea: dacă cititorul şi-a pierdut încrederea, acea publicaţie va dispărea curând. Responsabilitatea ce apasă pe umerii lor îi îndeamnă pe jurnalişti să fie permanent conştienţi că înşiruirea informaţiilor nu reprezintă obligatoriu adevărul. “Pot exista mai multe adevăruri, provenind de la tot atâţia martori sinceri. (…) În urmă cu câţiva ani, au fost multe discuţii în legătură cu posibilitatea de a fi obiectiv în presă. Mulţi ziarişti au ajuns la concluzia că obiectivitatea este de neatins, deoarece însuşi procesul de selectare a subiectelor este lipsit de obiectivitate”[2]. Pentru că adevărul iese la lumină doar în timp, odată cu descoperirea de noi amănunte, jurnalismul a fost denumit “prima ciornă a istoriei”.

Reportajul însă, aşa cum spuneam, este o specie prin excelenţă subiectivă. Alături de adevărul curat contează, în egală măsură, impresia jurnalistului, asumarea de către acesta a unei anumite realităţi şi prezentarea ei numai cu ajutorul faptelor, fără comentarii explicite. Sentimentalismul nu „prinde” în reportaj. Cititorul va fi mai impresionat dacă reporterul sublicitează decât supralicitează, căci oamenilor nu le place să plângă la comandă. Cititorul trebuie lăsat să decidă singur, în funcţie de calitatea materialului oferit, dacă merită să se lase sensibilizat. Misiunea reporterului este, în primul rând, prezentarea unor felii de viaţă care să facă apel la sensibilitatea lectorilor.

În cadrul acestei operaţiuni, jurnalistul se poate afla în două ipostaze:

¨ de martor

¨ de participant.

Consumatorul aşteaptă de la ziarist mai mult decât prezentarea unor evenimente la care acesta a fost fie martor, fie participant. El doreşte ca, în măsura posibilului, să fie, la rândul lui, martor sau participant.

Pentru a realiza un reportaj bun, complet, autorul se va întreba înainte de a folosi toate ingredientele: “Ce mesaj vreau să transmit?” şi “Pot realiza acest lucru ce ceea ce am?”. Pentru a răspunde acestor întrebări, este util să cunoaştem care sunt factorii pe baza cărora sunt selectate informaţiile semnificative într-un reportaj:
§ proximitatea temporală;
§ proximitatea spaţială;
§ ineditul faptelor;
§ conflict;
§ consecinţe;
§ captarea interesului uman.
Orice eveniment se compune din trei realităţi paralele:
§ perspectiva obiectuală;
§ perspectiva autorităţilor;
§ perspectiva celor implicaţi sau a rudelor celor implicaţi în eveniment.
Această pluralitate a realităţilor îndreptăţeşte trei puncte de vedere, trei unghiuri de abordare:
§ prezentarea faptelor şi a semnificaţiilor din perspectivă obiectuală;
§ prezentarea din perspectiva autorităţilor;
§ prezentarea din perspectiva celor implicaţi sau a rudelor lor.
În funcţie de unghiul de abordare ales, un eveniment poate fi reflectat diferit, în trei articole. Altfel spus, un singur fapt poate da naştere la trei interpretări diferite, toate trei valide în acelaşi timp. Reporterul este cel ce va determina, în funcţie de eveniment, care dintre ele este optimă pentru un anumit reportaj.
Observaţiile de până acum sunt valabile pentru orice reportaj. Există însă mai multe tipuri de reportaje, fiecare cu specificul şi individualitatea sa.
O primă clasificare poate fi făcută în funcţie de aspectul reliefat/accentuat de reporter. În primul caz, este vorba de reportajul de atmosferă, în care autorul intenţionează să redea culoarea locală a evenimentelor, să ofere detalii semnificative, să re-creeze atmosfera lumii pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape şi să-l ajute în acest fel pe cititor să ia parte la eveniment, să vadă, să simtă ca şi cum ar fi fost martor; în al doilea caz avem de a face cu reportajul de eveniment, în care accentul se deplasează de pe elementele de atmosferă, care trec în plan secund, dar nu dispar cu desăvârşire, pe evenimente, pe fapte, pe acţiune.
Formulările pot părea pleonastice deoarece, conform definiţiei, nu poate exista reportaj în absenţa evenimentelor sau a elementelor de atmosferă; intenţia lor e să sugereze, în fiecare caz, aspectul prioritar, cel care primează.
Pe de altă parte, Ph. Gaillard propune o altă clasificare:
§ reportaje specializate – numite uneori cronici: parlamentare sau politice, juridice, sportive etc;
§ reportaje mai puţin specializate.
Reportajele specializate urmăresc serii de evenimente care se înlănţuie, cel mai adesea acestea fiind prevăzute sau anunţate. Reporterii specializaţi trebuie să fie mereu la curent la evoluţia activităţilor din domeniul lor de interes, munca lor nu este decît o continuă căutare de date. Acest lucru cere din partea jurnalistului anumite calităţi, cum ar fi competenţă şi curiozitate dar, deopotrivă, tact şi discreţie. Numai astfel pot păstra contactul cu sursele de care au absolută nevoie în demersurile lor.
Reportajul mai puţin specializat tratează subiecte fără legătură cu actualitatea, aproape mereu neprevăzute. Modelul îl reprezintă reportajul de fapt divers: accidente, incidente, fapte surprinzătoare sau exemplare, crime, delicte. Acest tip de reportaj cere din partea reporterului o mare uşurinţă de adaptare şi rezistenţă la lucrul sub presiune, pentru că, cel mai adesea, ziaristul va lucra în limită de timp, faptele diverse neavând caracter previzibil. Mai mult, reporterii nespecializaţi, nevoiţi să acopere un număr mare de domenii, vor fi mereu pe drumuri, în contact direct cu sursele, numeroase, dar permanente şi de neînlocuit: poliţia, pompierii, spitalele, tribunalele. De asemenea, aceşti reporteri, pentru a beneficia de o informare cât mai rapidă şi mai corectă, îşi dezvoltă adevărate reţele de informatori de cartier: barmani, portari, foşti deţinuţi, persoane care se droghează, body-guards.
Alături de reporterul propriu-zis, Gaillard identifică şi alte tipuri de reporteri speciali:
§ trimisul special – ziaristul, trimis la o manifestare prevăzută din timp (festival, grevă, congres, campionat) sau la una neprevăzută (seism, lovitură de stat), este obligat să acţioneze cât mai repede pentru a furniza informaţiile necesare până la ora de închidere a următoarei ediţii a publicaţiei;
¨ trimişii speciali ai agenţiilor de ştiri nu-şi pot permite să piardă nici un moment al evenimentelor, pentru că ziarele ştiu că pot conta pe ele în cazul în care trimisul lor special nu a realizat un material satisfăcător;
§ corespondentul – deşi nu li se cere aceeaşi competenţă ca trimişilor speciali, şi ei trebuie să aibă o cultură suficient de vastă şi o curiozitate suficient de cuprinzătoare pentru a descoperi şi a înţelege orice tip de eveniment; nu trebuie să fie niciodată luaţi pe nepregătite; în general, sunt plătiţi “la bucată”, în funcţie de frecvenţa materialelor, de dimensiunile lor etc;
¨ local – pentru acesta e mai uşor să fie la curent cu tot ce se întâmplă datorită comunităţilor mici în care activează;
¨ externi – sunt corespondenţii din străinătate cărora li se cer, mai mult decât fapte, comentarii, opinii personale.
În jurnalism, totul pare să înceapă cu reporterul. Un reporter bun, care va produce reportaje bune, ştie că această specie publicistică îi dă dreptul la o părere personală, dar la una echilibrată şi temperat exprimată, evitând pe cât posibil exprimarea la persoana întâi, care implică direct.
În ultima etapă a realizării unui reportaj – redactarea – atenţia se va concentra pe introducere şi, în special, pe final – punctul culminant al materialului, care nu va fi niciodată o morală sau o concluzie.
Întotdeauna reportajul va fi centrat pe elemente noi, chiar dacă nu suficient de consistente, întrucât ele constituie actualitatea, această specie fiind supusă, şi ea, criteriului urgenţei.

[1] Philippe Gaillard –– Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, 2000, p.78
[2] *** –– Manual pntru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editat de World Press Freedom Committee, 1992, p.2

MASS MEDIA, SISTEM SI PROCES

2007-11-11T21:25:00.000+02:00

Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654
MASS MEDIA - SISTEM ŞI PROCES

Cursul nr. 6

Televiziunea

1. Introducere

“Tehnologiile, inclusiv televizorul, sunt obiecte atât simbolice cât şi reale. Dar sunt obiecte construite printr-o întreagă gamă de activităţi delimitate social, în producţie şi în consum, în faza de proiectare şi de utilizare, în concepţie şi în practică şi nu pot fi înţelese în afara implantării lor sistematice în dimensiunile politice, economice şi culturale ale societăţii moderne”[1] – acestea sunt cuvintele lui Roger Silverstone, referitoare la sistemul tele-tehnologic din cadrul televiziunii.

Potrivit aceluiaşi autor, televizorul nu este un suport tehnologic static şi nici izolat. Ca formă fizică de manifestare a sistemului de televiziune, televizorul are o dublă funcţionalitate, din punctul de vedere al modului în care e perceput de către consumator: ca obiect în sine şi ca vehicul de comunicare. Cinematograful, telecomunicaţiile, audiovizualul au depins foarte mult în evoluţia lor de apariţia şi dezvoltarea unor noi ansambluri de componente electronice.

Apariţia televiziunii nu trebuie privită ca un fenomen izolat, ci ca rezultat al unei întregi serii de procese tehnice. Adică, după cum observă Williams, citat de G. Giovannini, ea “este rezultatul unui complex de invenţii şi succese obţinute în domeniul electricităţii, fotografiei, cinematografiei, radiofoniei”[2]. J. B. Thompson[3] generalizează observaţia şi susţine că dezvoltarea mijloacelor de comunicare s-a împletit cu transformările instituţionale apărute în lumea modernă.

Începuturile sistemului de televiziune au avut la bază “paradigma” electromecanică, cea electronică impunându-se, cu destulă dificultate, abia în anii ‘30. Preluând o mare parte din arsenalul tehnologic din mai bine dezvoltata industrie a cinematografului, televiziunea e posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepţie uman, numit persistenţa imaginii. Ochii continuă să vadă o imagine pentru încă o fracţiune de secundă după ce aceasta a dispărut din vedere. Fenomenul a fost remarcat prima dată în 1824 de Peter Roget, urmând nişte observaţii ale grecilor din Antichitate.

Pentru transmiterea sunetelor şi a imaginilor, televiziunea apelează la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct şi linie cu linie şi undele hertziene.

În jurul anilor ‘20, în timp ce industria filmului experimenta alăturarea imagine-sunet, iar radioul cunoştea o perioadă de dezvoltare nebănuită, apar primele prototipuri ale sistemelor de televiziune, ca urmare a unor cercetări realizate în Germania şi în Franţa. Rezultatul acestor încercări se va constitui în transmiterea la distanţă a unor litere. Dispozitivele utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon.

Perioada care urmează e marcată de invenţii precum tubul catodic (1907-1911), iconoscopul (1923) şi dispozitivul de baleiaj a imaginii, într-un climat plin de ezitări şi de neîncredere. Patru ţări însă îşi vor intensifica eforturile pentru a pune la punct televiziunea ca un nou sistem de difuziune: SUA, Anglia, Franţa şi Germania.

În ajunul anului 1925, Ch. Jenkins (SUA) şi J. Bird (Anglia) realizează prototipurile televiziunii mecanice. În acelaşi an, John Bird înfiinţează prima societate de televiziune din lume, Television Limited, cu un capital de 500 de lire, devansându-le astfel, cronologic, pe suratele de peste ocean, NBC şi CBS.

Care este procesul tehnic de producere a imaginii? P. Flichy explică: “Se analizează imaginea linie cu linie, folosind discul lui Nipkov (disc mobil străbătut de găuri dispuse în spirală). Lumina care străbate aceste găuri cade pe o celulă fotoelectrică şi produce un curent electric variabil. Transmisia se face prin radio. La recepţie, imaginea este refăcută prin folosirea unui mecanism invers celui de emisie”[4]. Procedeul reprezintă varianta mecanică primitivă a ceea ce numim astăzi televiziune.

Calitatea imaginilor oferite de către paradigma mecanică a televiziunii era însă rudimentară: definiţia era foarte mică, de doar 30 de linii, în condiţiile în care astăzi se emite în standarde de înaltă definiţie, adică în jur de 1000 de linii.

Numulţumirile legate de calitatea transmisiilor a determinat o reorientare rapidă a cercetărilor, o regândire a modului de abordare. În acest context se dezvoltă ideea unei variante electronice a televiziunii, susţinută de Vladimir Zvorykin şi Philo Farnsworth. Primul, convins că “televiziunea se va impune şi va fi electronică”, emigrează, după război, în SUA şi îşi continuă cercetările în cadrul companiei Westinghouse. Pentru că aceasta părea prea puţin încrezătoare în viitorul electronic al televiziunii, după puţin timp Zvorykin se va îndrepta către RCA, unde David Sarnov, acelaşi care acordase credit, cu ani în urmă, radioului, îi va pune la dispoziţie un laborator special în acest scop. În 1927, el va inventa pentru RCA tubul catodic de recepţie (cinescopul), iar în 1931 tubul analizator al camerei.

Pe de altă parte, Farnsworth realizează, tot în 1927, prima telecameră electronică şi îmbunătăţeşte sistemul video de la 60 de linii la 400.

Noile descoperiri determină schimbări profunde în modul de percepere a potenţialului electronic al sistemului de televiziune, chiar şi în rândul celor ce promovaseră cu succes varianta mecanică. John Bird, de exemplu, “părintele” televiziunii mecanice, va deveni, în scurt timp, un concurent serios pe piaţa nou creatului mediu, deţinând, pe rând, “un brevet al televiziunii în culori, al televiziunii stereoscopice, al înregistrării imaginii pe disc, al televiziunii pe ecran mare”[5].

Începând cu anul 1934, producătorii din domeniul audiovizualului vor acţiona într-un cadru determinat legislativ. Guvernul va impune ca standard o definiţie minimă de 240 de linii şi 25 de imagini pe secundă.

Confruntat cu dificultăţi financiare şi judiciare, Farnsworth va fi silit să-şi vândă o mare parte din brevete chiar adversarului, RCA, care, din 1939, începe să exploateze efectiv noile invenţii. NBC, proprietate a RCA, va realiza, la Târgul Mondial de la New York, o demonstraţie publică, şi anume o transmisiune de două ore. Cu aceeaşi ocazie, compania va deschide o serie de magazine care să comercializeze aparate de recepţie, cu tuburi de 5 inch.

În următorii cincizeci de ani, televiziunea va trece prin diferite stadii de dezvoltare şi diversificare, concretizate în apariţia unor noi forme de înregistrare şi de difuzare a imaginii, ca de pildă: CATV, videocasetofonul, sistemul digital, sistemul interactiv, televiziunea prin satelit, sistemul GSM.

2. Momente semnificative în evoluţia televiziunii

Până pe la 1940, aşadar până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, o singură ţară din lume avea un serviciu de televiziune regulat: Marea Britanie. În deceniul imediat următor, în condiţiile revenirii la o economie de pace, alte trei ţări îşi vor pune la punct sisteme regulate de transmisiuni: Franţa, SUA şi fosta URSS.

2.1. Perioada post-belică

În 1938, în SUA, Ministerul Justiţiei acţionează în instanţă casa de film Paramount şi alte mari companii din industria cinematografică, sub acuzaţia de “control vertical şi monopol”[6] în realizarea, distribuirea şi difuzarea producţiilor de cinema. Procesul e însă amânat pe perioada războiului. În 1948, procesul se reia, iar Curtea de Justiţie va da o hotărâre prin care studiourile trebuie să renunţe la cel puţin una dintre activităţile menţionate.

Punctul de plecare în dezvoltarea televiziunii în SUA poate fi considerat anul 1941. În ajunul izbucnirii războiului, FCC, despre care am mai avut ocazia să vorbim, îşi va da acceptul pentru televiziunea de larg consum, legislaţia fiind preluată, în mare măsură, direct de la radio. Momentul reprezintă transformarea televiziunii în mediu de masă, universalizarea ei aşadar. Reglementarea sistemului tv va însemna adevăratul start în ceea ce va deveni o mare industrie. Numărul staţiilor creşte de la şase (J.-N. Jeanneney[7]) sau opt (J. Vivian) în 1945, la 98 în 1950, iar cel al receptoarelor, de la 10 000 în 1945, la 4 milioane în 1950, zece ani mai târziu ajungând la cifra de 35 de milioane.

2.2. “Îngheţul”

Succesul atât de neaşteptat al televiziunii şi solicitările tot mai numeroase de licenţă au luat prin surprindere industria şi FCC. Dacă nu se realiza o oarecare standardizare, exista pericolul ca spectrul tv să devină supraaglomerat, iar frecvenţele să interfereze. Pentru a preveni o asemenea situaţie, FCC va interzice, din 1948 până în 1952, apariţia unor noi posturi de televiziune.

Perioada, cunoscută în istoria mass-media americane sub numele “the freeze” (îngheţul), i-a dat răgaz Comisiei să elaboreze un plan pentru distribuirea frecvenţelor şi să ia în considerare sistemul alternativ al televiziunii în culori. “Din fericire, semnalul de televiziune nu urmează suprafaţa pământului, ca în cazul semnalului radio. Aceasta înseamnă că două staţii care transmit pe acelaşi canal nu vor întâmpina problema interferenţei, dacă va exista o distanţă suficient de mare între ele”[8]. La 1 iulie 1952, 12 noi canale pe frecvenţa VHF şi 17 pe UHF vor fi scoase la licitaţie.

2.3. Epoca de aur a televiziunii

Anii ‘50 sunt cunoscuţi ca “epoca de aur” a televiziunii americane. Perioada e marcată de invenţii şi creşteri generale în activitatea de producţie şi de consum. Noua tendinţă va fi determinată de factori de ordin în primul rând economic. Cei mai mulţi cumpărători proveneau din păturile sociale cu un venit şi o educaţie medii şi locuiau, în majoritate, în mediul urban. Toată această etapă de industrializare accentuată a televiziunii a fost favorizată de intervenţia limitată a guvernului şi a comisiilor de reglementare. Tot acum, televiziunea prin reţea îşi găseşte un concurent în sistemele CATV (Community Antenna Television). Motivul apariţiei acestora îl reprezintă receptarea slabă a semnalelor emise de staţii aflate uneori la mii de kilometri distanţă. În 1950, Robert Tarlton, proprietarul unui atelier de reparaţii radio şi tv, a observat că un număr foarte mare de deţinători de televizoare veneau cu acestea la reparat, convinşi că e ceva în neregulă cu ele. Tarlton a înţeles că adevărata problemă o reprezenta de fapt un munte ce se afla în calea transmiterii semnalului de la staţia de emisie către localitatea respectivă, astfel încât a hotărât să găsească o soluţie convenabilă. El va monta o antenă înaltă şi, în schimbul unei taxe lunare, va conectat prin cablu casa fiecărui abonat[9]. Afacerea sa va primi numele The Panther Valley Television Company. În scurt timp, ideea a fost preluată şi aplicată în toate zonele ţării, care se confruntau cu aceleaşi neajunsuri, ba, mai mult, s-a trecut şi la recepţionarea şi transmiterea de semnale din alte oraşe, ceea ce însemna o concurenţă neloială pentru staţiile locale. CATV erau pentru acestea “nişte paraziţi care nu plăteau nimic pentru semnalul pe care îl difuzau, dar cu toate acestea încasau profit” (M. DeFleur). Pentru a evita conflictele, FCC va elabora, în 1966, un set de reglementări privind funcţionarea CATV şi conţinutul materialelor care puteau fi difuzate.

Din 1979, Comisia va adopta o politică mai liberală, mai permisivă. În lucrarea sa, M. DeFleur, referindu-se la concurenţa televiziunii prin cablu pentru televiziunea prin reţea, consideră că aceasta se limitează, cel mai adesea, la cantitate, conţinutul nediferenţiind la nivel calitativ. Tendinţa generală o reprezenta încă de pe atunci specilizarea şi nu crearea unui public elitist, oricum redus numeric, cum se credea la început. Mai mult, odată cu anii ’90, cele două forme de televiziune se întâlnesc în faţa unei ameninţări comune: înregistrările.

Continuând cronologic, anul 1958 va reprezenta pentru televiziune apropierea de mediul rural, apropiere justificată în principal de factori de natură economică şi tehnică: preţurile la receptoare scad, producţia creşte, iar reţelele îşi extind aria de acoperire prin utilizarea cablului coaxial.

În Europa, evoluţia este mai lentă, datorită faptului că ţări precum Anglia, Franţa, Germania, Italia, URSS au fost mult mai afectate de război şi, prin urmare, s-au refăcut mult mai greu, dar şi datorită controlului statului, mai accentuat decât peste ocean.

2.4. Televiziunea în anii ’60

Perioada de extaz faţă de televiziune ia sfârşit începând cu 1960, când aceasta îşi va fi pierdut mare parte din noutate şi va fi devenit un element obişnuit al vieţii de zi cu zi. Piaţa de desfacere a receptoarelor ajunge la saturaţie, 95% dintre căminele americane deţinând cel puţin un asemenea aparat. Numărul staţiilor de emisie crescuse şi el cu 54%. La aceste reacţii economice şi sociale, televiziunea răspunde prin extindere, diversificare şi printr-o nouă perspectivă asupra potenţialului tele-jurnalismului. Tot acum apar, în SUA, reţele de televiziune non-comerciale, educative, cum vor fi numite mai târziu. Nevoia asigurării unei surse stabile de finanţare va determina Comisia Carnegie să propună Congresului înfiinţarea unei Asociaţii Publice a Teledifuziunii, actul fiind semnat în 1967.

Deceniul al şaselea reprezintă însă apogeul televiziunii comerciale. Din punctul de vedere al structurii, pentru F. Balle[10], televiziunea se caracterizează printr-un puternic fenomen de conglomerare, dictat de interese financiare şi politice, care duce la formarea celor trei mari reţele naţionale – ABC, NBC, CBS. Acestea îşi vor exercita activitatea, concomitent, pe două planuri: pe de o parte, deţin şi exploatează un anumit număr de staţii de emisie, nu mai mult de douăsprezece (conform legii instituite de FCC), instalate în zone bine reprezentate demografic, ceea ce le asigura resurse importante, pe de altă parte, reţelele mari, mai bine dezvoltate şi organizate, pot atrage spre afiliere staţii private, în număr nelimitat de data aceasta, cărora să le furnizeze materiale pentru emisie. Prin urmare, trăsătura esenţială a programelor rezidă în ceea ce un comentator celebru de la CBS a numit, în 1958, “un amestec de ingrediente incompatibile”, show-business, publicitate şi multă informaţie, în funcţie de politica reţelei producătoare şi de contractele ei cu agenţii economici sau cu elementele politice.

Fiecare ţară îşi va reglementa sistemul de teledifuziune în mod independent, individual. Aceasta nu înseamnă totuşi că nu vor exista o serie întreagă de similitudini, detreminate de valorile şi comportamentele similare, atât ale producătorilor, cât şi ale consumatorilor din toate statele lumii. Important e, în definiv, să remarcăm că, peste tot, televiziunea a fost adaptată, şi nu preluată şi aplicată ca un şablon universal valabil.

În ţările Europei, de exemplu, s-a impus un regim în care controlul statului asupra conţinutului şi a termenilor de difuzare este mai accentuat, spre deosebire de SUA, unde intervenţia guvernamentală este cvsi-inexistentă, singurul agent oficial de reglementare fiind reprezentat de FCC. În ceea ce priveşte conţinutul, sistemul american, eminamente comercial, se îndreaptă spre programe cu o funcţionalitate imediată sau care crează senzaţia de evadare şi, într-o măsură mult mai mică, spre cele educative sau culturale, orientare specific europeană, a cărei deviză – “a informa, a instrui, a distra”– a fost lansată de primul director BBC. Principiul diriguitor în activitatea teledifuziunii europene l-a reprezentat multă vreme centralizarea, monopolul sectorului public. Din 1955, după modelul american, televiziunile din statele europene au trecut şi ele la un sistem concurenţial, care admite existenţa difuzorilor particulari. În opinia lui Balle, evoluţia recentă a televiziunii, în context european, se caracterizează prin: dezangajarea/non-implicarea statului, voinţa sa mereu proclamată de a-şi limita intervenţiile în afacerile radioului şi ale televiziunii; existenţa simultană a unor instanţe independente de supraveghere şi reglementare[11]. Retragerea statului are printre urmări, aşadar, apariţia progresivă a unui nou drept, neobişnuit poate pentru europeni. Ironia istoriei, constată amar autorul: prin aderarea la credinţa americană despre concurenţă şi liberă iniţiativă, europenii adoptă formula unei reglementări autonome, intrinseci, în momentul în care SUA încearcă limitarea ei.

J.-N. Jeanneney analizează statistic evoluţia teledifuziunii. În SUA existau, în 1945, doar şase staţii care emiteau semnale tv, preluate de doar 10 000 de receptoare, pentru ca, în doar cinci ani, cifra să depăşească 4 milioane şi să atingă, peste alţi zece ani, 35 de milioane. În Marea Britanie, numărul receptoarelor, în perioada imediat următoare războiului, era de 45 000 şi, comparativ, în 1960 de aproape 12 milioane. Televiziunea de aici, deşi exploata, la nivel internaţional chiar, marile evenimente, nu a fost capabilă să egaleze performanţele celei americane, care găsise rezolvarea la problemele financiare în publicitate. Germania, cu toate că a fost înfrântă în război, a reuşit, printr-o politică inteligentă, să asigure o dezvoltare mai mult decât satisfăcătoare a sistemului audiovizualului, intuind pragmatica noului mediu (în 1960, existau 4,6 milioane de receptoare tv). Surprinzătoare poate părea evoluţia foarte lentă a Franţei. “Se pare că după război francezii cred mai puţin în progresul televiziunii”, constată Jeanneney. Tehnicienii vor încetini crearea unei infrastructuri corespunzătoare prin practicarea unor standarde de înaltă performanţă. Calitatea imaginii va fi, fără îndoială, superioară, dar costul foarte ridicat al receptoarelor face ca la nivelul anului 1958 numărul acestora să fie de zece ori mai mic decât în Anglia. În celelalte ţări, televiziunea se impune şi mai greu. Transmisiunile regulate vor demara în Olanda în 1951, în Belgia şi Danemarca în 1953, în Austria şi Luxemburg în 1955, în Spania şi Suedia în 1956, în 1957 în Portugalia, în 1958 în Elveţia, Finlanda şi Iugoslavia şi în 1960 în Norvegia.

Apariţia şi evoluţia sistemului de teledifuziune în România fac obiectul uneia dintre primele lucrări interne destinate cercetării noului mediu de comunicare de masă. Autorul, Pavel Câmpeanu, datează primele experienţe de laborator în domeniul transmiterii imaginilor în 1928, dar abia în 1937 Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti realizează o emisiune de televiziune. Întrerupte de război, emisiunile sunt reluate apoi, neregulat, iar în 1955, la 23 august, este dată în funcţiune, în capitală, staţia experimentală de televiziune care va constitui fundamentul Radioteleviziunii Române, prima transmisiune a acesteia petrecându-se pe 31 decembrie 1956[12].

La începutul deceniului al şaselea, în lume funcţionau, în total, peste 2000 de staţii de emisie şi relee ale căror semnale erau preluate de mai mult de 120 milioane de receptoare.

Creşterea ofertei televizuale cunoaşte o nouă dimensiune la începutul anilor 1980. G. Lochard consideră perioada de după apariţia telecomenzii ca fiind una de destabilizare, determinată şi de lansarea videocasetofonului (după ani de procese şi după reînnoirea legii de copyright, acesta va stimula o întreagă industrie). Zapping-ul, noua practică de comportament şi consum de televiziune, revoluţionează, de fapt, discursul televizual prin gradul de libertate pe care îl oferă consumatorului în procesul de “deconstrucţie-reconstrucţie” a mesajului[13].

3. Noile tendinţe ale televiziunii

Monopolul deţinut de televiziunea publică până la începutul anilor ’80 dădea semne că nu mai era capabil să satisfacă exigenţele, din ce în ce mai ridicate, ale unei audienţe care devenea din ce în ce mai diversă, mai specializată şi mai activă. Soluţia a reprezentat-o apariţia unui sistem alternativ, opţional: televiziunea particulară. Coexistenţa acestora, benefică publicului, a determinat modificări atât la nivel legislativ, cât şi la nivel administrativ, organizaţional. Se puneau astfel bazele procesului de specializare a televiziunii, proces încă în desfăşurare. I. Drăgan identifică trei etape în trecerea la “televiziunea fragmentată”:

1) diversificarea programelor (canalelor) – pe lângă cele tradiţionale se vor înfiinţa unele specializate (culturale, sportive, informative);

2) diversificarea tehnologiilor de transmitere şi receptare (cablu, sateliţi, videocasete, videodiscuri);

3) interactivitatea (televizionarea în direct) – implică individualizarea completă a consumului audiovizual.

Astăzi, cercetările sunt îndreptate în direcţia unificării “tuturor sistemelor de comunicare şi integrarea tuturor reţelelor de circulaţie a informaţiei: telefon, fax, reţele cablate, reţele de radiotelefon, reţeaua hertziană de radio şi de televiziune, sateliţii”[14]. Acest lucru presupune două operaţiuni:

1) realizarea unor reţele fixe din fibră optică, adică înlocuirea firului de cupru sau a cablului coaxial, care nu permit nici transportul unor volume mari de date, nici transmiterea tuturor tipurilor de semnale (voce, text, imagine, grafisme);

2) compresiunea numerică a imaginii, ceea ce înseamnă scanarea şi transformarea tuturor semnalelor în şiruri nesfârşite de numere, combinaţii de 0 şi 1.

Trecerea de la imaginea analogică la cea numerică sau digitală va permite îmbunătăţirea calităţii recepţiei şi creşterea numărului de canale în banda de transmisie hertziană. Aplicarea acestor tehnologii reprezintă începutul unei noi industrii de televiziune, numită de către specialişti televiziune fragmentată sau multimedia, mai deschisă spre exterior, gata să accepte coabitarea programelor pe suporturi diferite, opusă, aşadar, televiziunii de masă de până acum.

În viitorul nu foarte îndepărtat, noile tehnici vor face ca relaţia dintre consumator şi obiectul consumului său să fie şi mai strânsă, şi mai personală, similară celei dintre cititor şi carte de exemplu, pentru că televiziunea determină “schimbări majore în ceea ce priveşte mecanismele şi procesul de legitimare”[15].

Neo-televiziunea se distinge pentru G. Lochard şi H. Boyer “printr-o tensiune crescută asupra destinatarului, solicitat fără întrerupere de către animatori… Aceşti mediatori cu ton familiar solicită în permanenţă telespectatorii în modul complicităţii, în emisiuni compozite (care amestecă în mod nedistinct informaţia şi distracţia) şi articulate unele cu celelalte”[16].

Limbajul numeric, utilizat încă insuficient acum, va duce, cum spuneam, în cele din urmă, la impunerea unei tehnologii care va facilita convergenţa televiziunii cu celelalte media, asigurând triumful multimedia. Imaginile digitale sunt mult mai clare, textul scris utilizează litere mult mai fine – calitatea lor, în ansamblu, e superioară imaginilor analogice. Mai mult, aparatele tv vor putea fi manevrate asemeni ordinatoarelor, adică vor răspunde la comenzi. Un studiu realizat de Strategy Analitics şi dat publicităţii de către European Journalism Center la 1 martie relevă că, până în 2005, 625 de milioane de persoane de pe tot globul vor avea acces, prin intermediul receptoarelor de televiziune, la servicii on-line: cumpărături, operaţiuni financiare, jocuri, informaţii, divertisment. Acelaşi studiu prevede pentru sfârşitul anului 2001, creşterea numărului de cămine care vor beneficia de oferta televiziunii digitale de la 20 la 38 de milioane.

Dintre utilizatori, 74% folosesc servicii prin satelit, 21% prin cablu iar 5% terestre. Cea mai dezvoltată piaţă o reprezintă Marea Britanie, unde, până la sfârşitul anului, 40% dintre gospodării vor fi conectate la reţele digitale interactive. În SUA, industria televizuală, intuind potenţialul uriaş al multimedia, a propus FCC un proiect intitulat “Personal Computer Television” (PCTV), care a fost refuzat datorită complexităţii sale uriaşe. PCTV şi Web TV sunt exemple de televiziuni interactive, care folosesc un ecran de recepţie pentru a afişa mesajele primite sau recepţionate şi reţeaua telefonică pentru a transmite semnalele bidirecţional. Următorul pas pe calea rentabilizării noii tehnologii presupune înlocuirea cablului telefonic cu fibră optică, pe traseul reţea-consumator, cu intenţia de a face posibilă circulaţia mesajelor pe o singur rută, într-un modul unidirecţional, foarte rapid.

Dezvoltarea sateliţilor “constituie un alt exemplu de articulare între televiziune şi audiovizual”[17]. În anii ‘60-’70, sateliţii de comunicaţii vor fi utilizaţi şi în telefonie şi în televiziune. Fără îndoială că practica va fi reluată, funcţionalitatea acestora constând în capacitatea de a transmite semnalele tv către receptori aflaţi la distaţe foarte mari, capacitate ce diminuează distanţele emoţionale, psihice şi joacă un rol important în conturarea sentimentului de apartenenţă la comunitatea universală, la satul global al lui McLuhan.

4. Impactul televiziunii asupra consumatorilor

La început, opinia comună asupra comunicării de masă în general (cazul televiziunii, în special) consta în convingerea că oamenii pot fi persuadaţi de către sistemele media în a accepta aproape orice punct de vedere dorit de comunicator. Manipulare, exploatare şi vulnerabilitate erau cuvintele-cheie.

Acest punct de vedere nu mai e împărtăşit astăzi, deşi anumite implicaţii ale acestei poziţii persistă încă. Există şi acum persoane care scriu şi vorbesc despre televiziune ca despre un mediu cu o influenţă directă extrem de puternică şi despre potenţialul său uriaş de a face bine sau rău. Mitul atotputerniciei dispare, ca întotdeauna, greu.

Prima generaţie de cercetători în domeniul efectelor comunicării de masă pleca de la premisa că media trebuie să aibă o raţiune, o finalitate, care se traduce în efectele pe care le produc asupra consumatorilor. Aceste efecte însă şi imposibilitatea de a identifica o unitate de măsură pentru a stabili gradul de influenţă a sistemului mass-media asupra comportamentelor, atitudinilor, opiniilor şi opţiunilor utilizatorilor vor constitui şi subiectul sursă de controverse între cercetători. Cercetările vor fi îngreunate şi de faptul că media interferează în producerea acestor efecte cu mulţi alţi agenţi de socializare: şcoala, biserica, grupuri socioprofesionale etc.

Iniţial, cercetători precum W. Lippmann considerau că mass-media exercită un efect profund şi direct asupra consumatorilor, nu doar la nivel individual, ci şi la nivel de colectivitate. Nu se punea problema existenţei sau non-existenţei acestor efecte, ci a gradului lor de intensitate, a durabilităţii lor. În opinia lui Lippmann, noi nu vedem lumea aşa cum e, ci aşa cum ne-o imaginăm. Imaginile lucrurilor pe care nu le vedem, pe care nu le putem cunoaşte printr-o experienţă directă sunt conturate (suplinite) de mass-media. Ideea, dezvoltată în 1922, va primi numele de teoria efectelor.

H. Lasswell va integra aceasta teorie în celebrul său model de comunicare: cine, spune ce, pe ce canal, cui şi cu ce efecte? Se naşte astfel ideea că media poate injecta informaţii, concepte, poate inculca atitudini, poate face propagandă, la nivel hipodermic, unui public dispus să citească, să asculte, să vizioneze informaţiile oferite. Acest punct de vedere, cunoscut sub numele de teoria acului hipodermic sau teoria glonţului magic, are ca punct de plecare ideea conform căreia indivizii sunt pasivi şi absorb, fără opoziţie şi necondiţionat, orice le este oferit. Teoria e slăbită de chiar caracterul său generalizator. Oamenii văd diferit aceleaşi lucruri. Iar faptul că primesc mesaje de la mai multe forme media şi nu de la o singură voce, monolitică, unitară presupune o activitate de selecţie, o atitudine dinamică, aşadar.

Teoriile, ca orice produs al activităţii umane, au un anumit termen de valabilitate, datorită faptului că atât tehnologia cât şi ordinea socială sunt într-un proces constant de modificare. “Fiecare din teoriile majore se bazează, direct sau indirect, pe concepţii elementare despre individ sau despre ordinea socială”, notează M. DeFleur. De aceea, cercetătorii re-analizează şi re-evaluează permanent vechile teorii în corelaţie cu informaţiile oferite de ştiinţa socială. Astfel, în ultimii ani, după o perioadă în care a fost propusă o teorie ce minimaliza efectele media, cercetătorii par să redescopere teoria efectelor şi să o reactualizeze.

Cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann consideră că, deşi pe termen scurt sistemul mass-media nu are efecte, pe termen lung acestea sunt profunde. Teoria efectelor cumulate dezvoltă ideea că nimeni nu poate scăpa de media, care sunt ubicue, sau de mesajele lor, aduse în cămine într-un mod redundant. În sprijinul afirmaţiilor sale, Neumann citează exemplul campaniilor publicitare, care repetă, la nesfârşit, acelaşi mesaj.

Această teorie pare să aibă implicaţii mult mai complexe. Cercetătoarea susţine că, în ciuda aparenţelor, media lucrează împotriva unor concepţii publice robuste şi că ele pot determina opinia dominantă, majoritară prin mediatizarea ei.

Ştiinţa socială a suferit de atunci numeroase modificări. De fapt, totul s-a schimbat: modelele societăţii, conceptele despre natura umană, imaginile despre om. Apare, în aceste condiţii, pericolul ca, acordând prea multă atenţie factorilor asociaţi producerii acestor schimbări, să neglijăm mediul însuşi – televiziunea.

Media sunt prezente la toate nivelurile vieţii sociale; modificările pe care le produc la un nivel oarecare determină modificări şi în structura celorlalte niveluri (efectul dominoului). În acest sens, se impune însă o distincţie. Televiziunea poate oferi modele de identificare, poate conferi un anumit statut şi determina un anumit comportament, poate crea norme, poate defini situaţii noi, poate oferi stereotipuri ori indica gradul de acceptabilitate, toleranţă sau aprobare. Dar, influenţa nu trebuie echivalată cu schimbările de atitudine.

Cercetătorii gândesc astăzi în termenii unui raport de interacţiune sau schimb între media şi audienţă. Se cunoaşte faptul că telespectatorul receptor al unui mesaj îşi apropie fiecare situaţie prezentată printr-un complicat proces de filtrare. Filtrul e reprezentat nu numai de trecutul şi prezentul propii, ci şi de planurile şi speranţele sale de viitor. Acest act al prelucrării informaţiei nu trebuie să conducă însă la ideea extremă, contrară omnipotenţei televiziunii, adică lipsa oricărei influenţe, ci mai degrabă la o altă abordare, care să ia în calcul şi conţinutul programelor oferite.

Televiziunea e, de fapt, un sistem centralizat pentru mici istorii, întâmplări – un povestitor. Filmele, reclamele, ştirile difuzate aduc, în fiecare cămin, un ansamblu coerent de imagini şi mesaje. Ar fi greşit aşadar să credem că efectele acestui mediu se produc doar la nivel vizual. Orice program de televiziune e, în mod esenţial, un mesaj audio-vizual foarte complex. (E de remarcat, aici, opinia lui Joe Trenaman asupra importanţei verbalului într-un sistem considerat exclusiv vizual.)

Cercetătorii admit că există posibilitatea producerii unor schimbări de atitudine pe termen scurt prin intermediul unui program, şi, cu toate acestea, e posibil ca, la nivel general şi pe termen lung, asemenea schimbări să nu se producă.

Acelaşi mesaj e utilizat în moduri diferite de persoane diferite. Membrii audienţei remarcă într-un program ceea ce corespunde propriilor convingeri. Diferite categorii de telespectatori văd diferite lucruri şi răspund în moduri diferite. În general, însă, tendinţa este de a găsi o cale pentru a evita mesajele neconvenabile, care intră în contradicţie cu judecăţile personale.

Fiecare individ vine cu o grilă proprie de interese, credinţe, concepţii şi nivel de cunoştinţe prin care filtrează emisiunile oferite. Scopul acestor emisiuni, misiunea lor o reprezintă, aşadar, penetrarea acestor sisteme de apărare ridicate împotriva oricăror idei noi, străine. Televiziunea este obligată să lucreze cu un climat pre-existent, ostil, riscând să producă, involuntar, efectul numit boomerang (adică să mărească şi mai mult această ostilitate). De aceea, poate, acest sistem media se limitează uneori la a oferi informaţie, cunoaştere – activitate mult mai simplă decât cea de a determina schimbări de atitudine.

O altă tendinţă în raportul televiziune-utilizator o constituie diversificarea tehnologiilor. Cablul şi VCR-ul au contribuit la o eroziune semnificativă a formei audienţei, a numărului ei şi, implicit, a veniturilor obţinute de marile reţele. Cu toate acestea, nu există nici o certitudine în faptul că proliferarea canalelor, specializarea lor va duce la o substanţială diversificare a conţinului lor. Dimpotrivă, concentrarea rapidă, integrarea în industria media şi obiceiul de a putea programa, la cerere, un program, cu ajutorul VCR-ului – toate acestea sugerează că gradul de diversificare se poate reduce.

Trei cercetători americani (G. Gerbner, M. Morgan şi N. Signorielli) propun, pentru a ilustra contribuţia televiziunii în conceperea relaţiilor sociale, termenul de cultivare. Influenţele acestui mediu atotpătunzător, numit de Carlo Sartori “ochiul universal”[18], remarcate la nivelul compunerii şi structurării simbolice a mediului înconjurător, a realităţii obiective, sunt deosebit de subtile şi complexe şi se intersectează cu alte influenţe. Modul de abordare presupune, prin urmare, o interacţiune între acest sistem media şi publicul său, interacţiune percepută ca un proces continuu (ca şi cultivarea), începând cu copilăria. În analiza lor, cei trei susţin că, pe termen lung, omniprezenţa, persitenţa, redundanţa şi forţa de pătrundere a televizorului în cultură, în educaţie vor contura statutul său de factor unic în definirea realităţii culturale. Adică, a te uita la televizor va echivala cu un act de preluare de reprezentări şi atitudini. Şi, pentru că omniprezenţa televiziunii face dificilă o diferenţiere între influenţa sa şi cea a altor surse de influenţă (experimentarea cu caracter personal a informaţiei, a reprezentărilor, a imaginilor preluate de la celelalte mijloace mass-media), e preferabil să se ia în considerare şi variaţiile mici de atitudine vis-à-vis de intensitatea şi densitatea vizionării.

Analiza oricărui proces de cultivare trebuie să înceapă cu diferenţierea care există între realitate şi imaginea acesteia oferită de televiziune. Informaţiile oferite de mesajele tv sunt folosite pentru a formula întrebări legate de posibilele “lecţii” obţinute prin vizionare, lecţii care să poată fi utilizate în receptarea realităţii sociale. Unele dintre aceste întrebări sunt semiproiectate, altele folosesc un format forţat, eronat, iar altele nu fac decât să măsoare concepţii, opinii, atitudini, comportamente. Nici una nu întreabă însă despre televiziunea însăşi[19].

Ultimele cercetări conferă mass-media în general, televiziunii în special, un set de funcţionalităţi care atestă necesitatea şi atotprezenţa acestora: funcţia de educaţie, funcţia de socializare, funcţia de supraveghere, funcţia de divertisment, funcţia de informare (aceasta din urmă pierzând mult din importanţă în ultimii ani).

După cum se observă, au existat perioade când media au fost creditate sau acuzate de prea multă influenţă. Totuşi, “poate că televiziunea nu are influenţa pe care unii ar dori să credem că o are, dar să nu uităm că ea poate fi prezentă sub diferite forme. Important e să nu o egalizăm cu conceptul de schimbare”, concluzionează James Halloran, în studiul său despre efectele sociale ale televiziunii.

În acelaşi sens, Michael Novak consideră că “televiziunea e un modelator al geografiei sufletului. Construieşte o întreagă structură psihică de aşteptări. Iar aceasta se petrece în mod similar cu acţiunea lecţiilor învăţate la şcoală asupra minţii, ale căror efecte apar în timp”. Lecţiile din viziunea lui Novak sunt reprezentate, la nivelul sistemului
audio-vizualului, de către programele tv – adevăraţi reformatori sociali – care îşi construiesc ideile politice, economice, culturale după un scenariu propriu.

Până acum cîţiva ani, ideologia dominantă în televiziunea britanică şi americană era naturalismul, adică redarea obiectivă, imparţială a realităţii cu ajutorul camerei de luat vederi. Radicalii criticau această ideologie a camerei neutre, cerând o televiziune activă, angajată – media ca o formă de propagare socială. S-a optat însă, cel puţin în SUA, pentru transmisiuni obiective, care promovează un punct de vedere, unul pro-televiziune, pro-lege, pro-ordine.

Pierre Bourdieu găseşte totuşi că, la nivel general, “accesul la televiziune are drept contrapondere o teribilă cenzură, o pierdere a autonomiei legată, printre altele, de faptul că subiectul aflat în discuţie este impus, că, la rândul lor, condiţiile de comunicare sunt şi ele impuse şi, mai cu seamă, de faptul că limitarea temporală impune discursului o sumă de constrângeri care fac puţin probabilă posibilitatea de a spune efectiv ceva”[20]. Această cenzură, continuă Bourdieu, e multiplă şi se manifestă la toate nivelurile organizării sociale: politice, economice, culturale. Acţiunea exercitată de televiziune se dovedeşte, în cele din urmă, a fi o formă de violenţă simbolică, realizată, paradoxal, cu acordul tacit al părţilor implicate, în măsura în care nici una, nici cealaltă nu sunt conştiente de faptul că o suportă sau o generează. Afirmaţia îi oferă autorului prilejul să constate că acest sistem mass-media deţine un monopol pe piaţa modelării creierelor consumatorilor prin accentuarea ofertei de fapt divers, adică prin limitarea şi eliminarea informaţiei. Practica derivă din efectul de real, specific televiziunii: imaginea determină privitorul să vadă şi să creadă în existenţa faptelor prezentate. Or, această capacitate nemaipomenită de evocare, de reprezentare are adesea efecte de mobilizare.

O altă consecinţă a creşterii ponderii televiziunii în cadrul mijloacelor de comunicare o reprezintă schimbarea atitudinii în câmpul politicii culturale, în virtutea cuceririi unor segmente cât mai largi de piaţă. Pentru aceasta, un mijloc de exprimare trebuie să îşi piardă asperităţile, să elimine ceea ce poate crea impresia de divizare, să renunţe aşadar la tendinţele elitiste. Apare, din acest punct de vedere, pericolul ca televiziunea să se transforme într-un agent de banalizare, de uniformizare, de nivelare prin promovarea unui soi de “demagogie spontaneistă”[21]. Consecinţa, remarcă Bourdieu, e că, în ultimii ani, televiziunea a suferit o mutaţie dramatică, determinată economic şi social, trecând de la adevăr la utilitate, proces marcat de teoriile amintite. Dacă televiziunea anilor ‘50 se dorea culturală şi umărea, în principal, să formeze gustul consumatorilor, televiziunea anilor ‘90 urmăreşte să corupă, să flateze aceste gusturi pentru a ieşi învingătoare în luptele arbitrate de audimat. Ea devine acum o nouă autoritate, o instituţie a puterii şi persuasiunii, într-o societate speriată, atomizată, dezorientată.

Televiziunea este propria ei atestare şi deopotrivă garantul realităţii, al singurei realităţi posibile: cea televizată; iar, conform opiniei lui G. Giovannini, din perspectiva atitudinii publicului (care, aminteşte McLuhan “nu priveşte, aşa cum face la cinematograf, ci participă”) “aceasta se suprapune în cele din urmă cu totul realităţii netelevizate, devenind un univers hiper-real, dincolo de adevăr şi de fals, chiar mai adevărat decât adevărul, mai istoric decât istoria, mai al nostru decât noi înşine”[22].

Daniel Boorstin a avansat, chiar înaintea italianului Giovannini, aceeaşi idee a “tele-realităţii”. Televiziunea se serveşte în construirea realităţii de o serie ede pseudo-evenimente, adică de evenimente produse, provocate chiar deliberat, deci nu spontane, ci conştiente şi premeditate, al căror unic scop e reproducerea la televiziune. Aceste peudo-evenimente, crede Boorstin, tind să înlocuiască evenimentele spontane. Televiziunea şi le-a însuşit cu precădere şi pare să facă din ele domeniul său de predilecţie, din motive de ordin economic, în special: pseudo-evenimentele sunt mai dramatice, mai “pe gustul publicului”, pot fi repetate la nesfârşit, sunt mai uşor de difuzat şi de răspândit, sunt mai spectaculoase şi mai socializabile şi, nu în ultimul rând, generează alte şi alte peudo-evenimente. Ce face, prin urmare, televiziunea? Adună un număr infim de fapte noi, suficiente pentru a crea apoi, prin intermediul lor, realitatea ei specifică.

Suntem aproape siliţi să recunoaştem, încă o dată, valabilitatea afirmaţiilor lui McLuhan: “mijlocul de informare este mesajul”, pentru că televiziunea modifică omul, compoziţia lui cerebrală, organizarea mediului său, realitatea sa, într-un cuvânt, structura sa antropologico-culturală, mai întâi prin simpla sa prezenţă. Prin televiziune, “omul trăieşte într-adevăr ancorat în satul său global ca într-un acvariu, simţindu-se participant, printr-un joc intermediar, la conştiinţa socială a vremii sale, oricare ar fi ea”.

[1] R o g e r S i l v e r s t o n e –– Televiziunea în viaţa cotidiană, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 98

[2] G i o v a n n i G i o v a n n i n i –– De la silex la siliciu, Buc., Ed. Tehnică, 1989, p. 186

[3] John B.Thompson –– Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media, Filipeştii de Târg, Prahova, Ed. Antet, 2000

[4] Patrice Flichy –– O istorie a comunicării moderne, Iaşi, Ed. Polirom,1999, p. 179

[5] Idem, p. 183

[6] John Vivian –– The media of mass communication, Ed. Allyn and Bacon, 1999, p. 195

[7] Jean–Noel Jeanneney –– O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Ed. Institutul European, 1997, pp. 285-311

[8] MelvinL.DeFleur & Sandra Ball – Rokeach –– Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 119

[9] I d e m

[10] Francis Balle –– Médias et societé, Paris, Ed. Montchrestien, 1990, pp. 317-449

[11] I d e m

[12] Pavel Câmpeanu –– Radio, televiziune, public, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1972, pp. 18-22

[13] Guy Lochard & Henri Boyer –– Comunicarea mediatică, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, p. 87

[14] Ioan Drăgan –– Paradigme ale comunicării de masă, Buc., Ed. Şansa, 1996, p. 65

[15] Ioan Drăgan –– op.cit., p. 113

[16] Guy Lochard & Henri Boyer –– op.cit., p. 82

[17] P a t r i c e F l i c h y –– O istorie a comunicării moderne, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 189

[18] Giovanni Giovannini –– De la silex la siliciu, Buc., Ed. Tehnică, 1989, p. 185

[19] Joseph R. Dominick –– The dynamics of mass-communication, ediţia a II-a, NY, Ed. Random, 1987, p. 498-508

[20] Pierre Bourdieu –– Despre televiziune, Buc., Ed. Meridiane, 1998

[21] I d e m, p. 50

[22] Giovanni Giovannini –– De la silex la siliciu, Buc., Ed. Tehnică, 1989, p. 205

2007-11-07T19:46:00.001+02:00

TEXT JURNALISTIC

2007-11-07T08:52:00.001+02:00

conf. univ.dr. Dorin POPA
Universitatea „Al.I.Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii
Anul universitar 2007-2008
Email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369 654

TEXT JURNALISTIC

Curs nr. 5

INTERVIUL

1. Noţiuni introductive. Definiţie

Originile interviului, în accepţiunea modernă a termenului, dacă ar fi să le dăm crezare gazetarilor americani, trebuie identificate încă de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Muntele Sinai. Jurnalistul John Christie vede în această întrevedere una dintre mărcile profesionalismului în presă, intervievatorul căutând să obţină de la personalităţi informaţii inedite, controversate.

Primul interviu profesionist îi este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The New York Herald. Scoţianul va publica în paginile gazetei sale un articol despre o crimă celebră în epocă, dintr-o perspectivă cu totul nouă. Ceea ce în alte ziare a apărut ca o simplă ştire la rubrica evenimentelor “negre”, în New York Herald a făcut obiectul unei ample investigaţii, textul publicat îndeplinind, prin multitudinea tehnicilor de abordare a subiectului – de la alegerea interlocutorului, documentare, stabilirea prealabilă a întrebărilor, până la întocmirea unui adevărat plan de atac, în care era instaurată interactivitatea şi primatul întrebării, în dauna răspunsului – toate condiţiile interviului modern.

Contestat iniţial şi considerat a atenta deopotrivă la statutul meseriei de jurnalist şi la moralitatea cititorului, noua formulă va găsi repede adepţi, în cadrul ambelor componente ale
lanţului comunicării – emiţători şi receptori, prin îndepărtarea de schema tradiţională, unidirecţională şi aducerea în prim-plan a actorilor evenimentelor.

Etimologic, termenul “interviu” provine de la franţuzescul entrevue şi desemnează o întrevedere directă, faţă în faţă, între două sau mai multe persoane. Situaţia prezintă o anecdotică aparte: deşi de origine franceză, termenul s-a impus, atât în practica anglo-saxonă, cât şi în cea franceză, în varianta engleză – interview.

Dar ce este interviul?

„Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc. (care este publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol într-o publicaţie periodică care redă o astfel de convorbire [Din engl., fr. interview][1]

„Interviews = deşi există multe tipuri de interviuri şi diverse motive pentru realizarea lor, scopul comun rămâne adunarea informaţiilor şi înţelegerea altor persoane, printr-un proces planificat de întrebări şi răspunsuri”[2].

Definiţiile, acoperind toată gama situaţiilor interacţiunilor verbale intrepersonale, diferă prin preeminenţa acordată, de la caz la caz, uneia dintre cele două componente: întrebare sau răspuns. Deosebirea între dialogurile cotidiene şi cele instituţionalizate o găsim, aşadar, în variaţia cantitativă a unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, într-o lucrare ce analizează interviul în evoluţia sa de la Platon până în zilele noastre, consideră că “în cadrul dialogului comun, al conversaţiei cotidiene – putem vorbi despre o anume superioritate a răspunsului (…), în vreme ce în situaţiile (sub o formă sau alta)
instituţionalizate, întrebarea dobândeşte un rol cel puţin la fel de consistent”[3].

Definiţiile aplicate dialogului, cel puţin în situaţiile instituţionalizate (interviuri de angajare, formulare etc), surprind, aproape toate, raportul bidirecţional dintre actorii implicaţi în acest proces, pe de o parte, şi relaţia lor direct dependentă de contextul socio-cultural în care se desfăşoară dialogul pe de altă parte. Dialogul, reliefând destinatarul, trimite „la situaţia alocutivă, utilizează simultan mai multe cadre de referinţă şi se caracterizează prin prezenţa elementelor metalingvistice şi prin frecvenţa formelor interogative”[4].

Despre importanţa alternanţei răspuns-întrebare vorbea, încă din anul 1940, cercetătorul rus Mihail Bahtin: “În viaţa reală a limbajului, orice comprehensiune concretă este activă; ea implică ceea ce trebuie înţeles în orizontul obiectual-expresiv propriu şi este indisolubil legată de un răspuns, de o obiecţie sau de o consimţire motivată. Într-un anume sens, primatul aparţine răspunsului, ca principiu activ”[5].

Interviul este, din această perspectivă, o “interacţiune subiectivă circumstanţială, socio-cultural situată şi situantă pentru protagonişti, integrând, în grade diferite, un demers comun de simbolizare care mediază şi orientează interacţiunea”[6].

În practica mass-media, interviul este perceput ca o conversaţie planificată şi controlată între două persoane, care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi. Nu orice delaraţie este un interviu, trebuie să existe o structură dialogală a declaraţiei pentru ca aceasta să emită pretenţii de interviu.

Dar, “interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decât dacă este prezentat ca atare într-un întreg articol sau într-o porţiune importantă a unui articol. Se înţelege de la sine că orice sau aproape orice reportaj include interviuri, discuţii cu persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt citate. Interviul, în adevăratul său sens, considerat deci ca un tip special de reportaj, are drept scop să dea cuvântul unei personalităţi”[7], să lămurească o situaţie, să pună în valoare pe cineva sau toate acestea la un loc. În aceste condiţii, reporterul are misiunea să incite la conversaţie persoana intervievată, să o determine să spună ceea ce ar putea interesa publicul larg.

Interviul poate fi înţeles aşadar ca un tip de reportaj, foarte redus, în care nu e permisă existenţa unor timpi morţi. Reporterul nu trebuie să-şi permită, nici sieşi şi nici intervievatului, momente de relaxare, acest tip de articol solicitând, în cel mai înalt grad, atenţia consumatorului de produse mediatice, atenţie direct proporţională cu capacitatea reporterului de a stârni interes, prin întrebări bine formulate şi adresate la momentul optim.

Realizarea unui interviu depinde de corelarea anumitor factori. Reporterii ar trebui să ştie că de prima întrebare atârnă tot restul interviului. De aceea, ziariştii cu experienţă recomandă, ca atitudine profesională, începutul discuţiei cu un schimb de amabilităţi, care să destindă atmosfera şi să contribuie la găsirea unui ton potrivit. Pentru a testa buna-credinţă a interlocutorului în debutul conversaţiei se adresează întrebări la care reporterul cunoaşte deja răspunsul. De altfel, pe tot parcursul interviului, întrebările trebuie adresate cu aerul că, reporterul fiind documentat, cunoscând adică răspunsul, nu aşteaptă decât o confirmare. Se va evita astfel situaţia de a fi indus în eroare de către intervievat.

Dar, dacă documentarea poate rezolva această situaţie de inducere voită în eroare, există alte cazuri în care jurnaliştii se pot lăsa uşor păcăliţi. Unul dintre pericolele la care sunt supuşi frecvent gazetarii îl reprezintă sondajele de opinie elaborate sau comandate de grupuri cu interese speciale, sondaje utilizate de multe ori ca puncte de plecare în obţinerea unor interviuri sau ca materiale auxiliare ale acestora. Agenţia de ştiri Associeted Press, conştientă de acest risc, recomandă reporterilor săi să solicite răspuns la următoarele întrebări, înainte de a utiliza asemenea materiale[8]:

1) Câte persoane au fost intevievate şi cum au fost ele selectate? Sondajele efectuate pe eşantioane mai mici de 384 de persoane, alcătuite prin selecţie aleatorie, pot avea o marjă de eroare foarte mare.

2) Când a fost realizat sondajul? Opiniile se schimbă foarte repede într-un timp foate scurt.

3) Cine a plătit sondajul? În cazul celor comandate de către particulari, reporterii trebuie să fie sceptici şi să încerce să afle dacă sunt oferite publicităţii toate datele aflate sau clienţii au efectuat anumite trunchieri.

4) Care este marja de eroare?

5) Cum a fost efectuat sondajul? Prin telefon sau faţă în faţă? Pe stradă, în magazine sau la domiciliul celor selectaţi?

6) Cum au fost formulate întrebările şi care a fost ordinea lor? A elabora întrebări este o artă, care poate fi adeseori convertită într-o artă a manipulării.

Pentru a evita eventualele situaţii de prezentare incorectă a rezultatelor unui sondaj, agenţiile care prestează asemenea servicii au introdus în contracte o clauză care prevede următoarele: “Dacă apar astfel de prezentări incorecte, noi (agenţia) vom publica versiunea corectă, fără a ne declina răspunderea pentru confidenţialitatea clientului în toate celelalte aspecte”[9].

2. Documentarea

Interviurile, realizate de regulă între două persoane, faţă în faţă sau la telefon, au drept scop obţinerea de informaţii (opinii sau reacţii), ca şi clarificarea şi transmiterea lor pentru o bună informare a publicului. Aceasta înseamnă că auditorii aşteaptă ca un interviu să le explice un fenomen natural, să contureze personalitatea cuiva, să demaşte anumite jocuri de culise etc.
Rezultatul activităţii de intervievare depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de intermediere şi de documentare – şi, abia apoi, de tehnica de conversaţie.
Intermedierea presupune identificarea unui subiect şi stabilirea grupului de persoane interesat de acesta. Următorul pas va fi găsirea unui interlocutor îndreptăţit să vorbească despre tema aleasă şi ale cărui opinii să prezinte un potenţial interes pentru publicul-ţintă.
În practica jurnalistică, etapele par a fi ameţitor inversate, luându-se ca punct de plecare, de prea multe ori, interlocutorul, omiţându-se astfel două etape elementare ale procesului de intervievare: selecţia temei şi, mai ales, identificarea grupului-ţintă de receptori.
Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie să cunoască tot ce s-a scris despre temă, iar dacă până în acel moment ea nu a făcut subiectul altor articole, informaţii utile se pot obţine de la familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, foşti profesori etc. După o cunoaştere sumară a subiectului şi a contextului său, este necesară identificarea întrebărilor la care nu s-a răspuns încă. Dacă totuşi există o serie de întrebări revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate, interesantă şi inovatoare va fi atunci forma răspunsurilor şi maniera de redactare a întrebărilor.
Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu întrebări posibile, care va constitui planul interviului, întrebările mai importante memorându-se. “În cursul conversaţiei, nu trebuie uitate întrebările pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ţinem strict de acestă listă. Pe măsură ce se vor obţine răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face
inutile unele întrebări sau vor necesita altele noi”[10]. Rezultatul poate fi, în aceste condiţii, un articol mai reuşit decât a fost el conceput iniţial de către reporter.
Pentru că deseori apar momente tensionate, interviurile se realizează, de regulă, faţă în faţă şi nu la telefon, variantă în care există riscul ca intervievatul să întrerupă convorbirea, pentru reluarea căreia va fi necesară o nouă procedură de contact. Un alt motiv care impune preferinţa pentru interviul direct, nemediat de telefon sau de alte mijloace de comunicare moderne (precum internetul), îl constituie posibilitatea de a nota atmosfera şi caracterul interlocutorului, gesturile, îmbrăcămintea, ambianţa, elemente care vor ajuta la redarea scenei pentru cititori şi vor impune tonul interviului – oficial sau familial –, precum şi ritmul său – egal sau sacadat.
Intervievatorul se confruntă, în general, cu două situaţii: “încercarea de a se impune, de a perora el însuşi, de a-l domina pe intervievat” sau cu “un exces de timiditate şi de reţinere, care are drept rezultat faptul că intervievatul vorbeşte vrute şi nevrute, după capul lui”[11]. Alte două greşeli, care apar cu frecvenţă deosebită mai ales în audiovizual, şi asupra cărora avertizează şi T. Vlad[12], sunt legate de rolul jurnalistului în medierea conversaţiei; astfel, avem, pe de o parte, o atitudine de pasivitate, concretizată în întrebări previzibile, care nu aduc nimic nou nici la nivelul răspunsurilor, şi, pe de altă parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului, vădită în abundenţa de opinii şi puncte de vedere personale, irelevante pentru receptor, care nu doreşte să vadă un reporter-protagonist, ci un reporter-martor.
Fără a fi confundată cu specializarea, documentarea presupune însuşirea anumitor termeni sau elemente, în funcţie de tema sau personalitatea abordată, care să faciliteze procesul de „vulgarizare” a informaţiilor obţinute. Marcel Tolcea vede în documentare:
§ „o abordare obiectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă, ce se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date;
§ o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiaţi cu privire la pasiunile, ticurile, reacţiile, micile „secrete” ale unei personalităţi”[13].
Şi totuşi, documentarea nu trebuie privită ca un scop în sine, nu acesta este mesajul pe care reporterul urmăreşte să îl transmită cititorilor. Documentarea este motorul pentru obţinerea informaţiilor şi transpare, vizibil, în lead (chapeau) şi în modul de formulare a întrebărilor.

Este important, aşadar, ca reporterul să nu piardă nici un moment controlul, iar intervenţiile sale să fie documentate, impersonale, scurte şi la obiect.

3. Etapele interviului

Simplificând observaţiilor anterioare, putem schiţa, în linii mari, etapele fundamentale ale realizării unui interviu:

1) Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii după care se ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea intervievatului sau autoritatea informaţiei obţinute, alteori realizările deosebite, participarea la un eveniment neobişnuit sau simţul umorului, capacitatea de a crea atmosferă.

2) Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune şi o opţiune în privinţa atitudinii faţă de interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare. Această etapă precede de multe ori, în mod firesc, desemnarea intervievatului, cu precădere în situaţiile când evenimentul este important prin el însuşi şi mai puţin prin cei implicaţi în desfăşurarea lui.

3) Obţinerea de la intervievat a mai multor informaţii decât au obţinut alţii şi chiar a mai mult decât ar dori sau ar crede el însuşi că poate spune.

Documentarea este vitală: nici un interviu nu se poate construi fără ca între participanţi să existe un set minim de cunoştinţe reciproce. Dar, dacă pentru protagonistul interviului este uneori suficientă simpla recomandare/prezentare a jurnalistului, pentru acesta din urmă lucrurile devin mai complicate. Orice informaţie poate constitui un bun prilej pentru obţinerea de alte informaţii, datele înlănţuindu-se, în mod logic, dar, cu siguranţă, lipsa întrebărilor din partea reporterului – generate de o lacună în documentare – nu poate avea ca rezultat decât ratarea interviului. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca, după luni întregi de solicitare a unui interviu unei personalităţi, când aceasta îşi dă în sfârşit acceptul, intervievatorul să nu se aleagă cu nimic publicabil, datorită documentării superficiale sau inexistente, ajungând uneori să fie chiar dat afară din biroul acestuia şi din redacţie.

4. Întrebări bune şi întrebări mai puţin bune

Cheia oricărui interviu este a-l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în vederea obţinerii unui text interesant pentru auditor.
Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat corespunzător, adecvat adică locului şi ţinutei partenerului, trebuie să ştie să pună întrebări. Cele mai bune sunt acelea care pornesc din curiozitatea firească a jurnalistului, dar care nu-l implică emoţional. O întrebare este cu siguranţă bună dacă cititorul are senzaţia că şi el ar fi adresat aceeaşi întrebare, în locul reporterului. De asemenea, întrebările trebuie să demonstreze faptul că reporterul s-a documentat, iar interlocutorul trebuie să fie interesat de răspunsul pe care-l va da. Există persoane experimentate în a da interviuri şi care par că răspund la întrebări, când, de fapt, nu spun nimic la obiect. De aceea, atenţia jurnalistului va fi mereu trează, pândind neconcordanţele sau reaua-credinţă evidentă. Apoi, în funcţie de intervievat, jurnalistul se efasează sau „aruncă” cu întrebări. Dacă nu i se răspunde la o întrebare, aceasta va fi reformulată şi reluată în alt moment al interviului, până când va primi răspuns. Uneori, se poate recurge la pauze sugestive: după câteva secunde de expectativă, înţelegând că i se solicită detalii în plus, interlocutorul va completa răspunsul. Secretul este să se păstreze tăcere cât mai mult timp.
Fiecare întrebare are un moment optim în care poate fi adresată, moment ce nu trebuie ratat.
Apoi, important este ca toate întrebările să fie înţelese, să nu existe îndoieli sau nedumeriri de nici o parte. Pentru evitarea acestor situaţii, cel ce realizează interviul va cere explicaţii, mai ales în cazul subiectelor tehnice. Reporterul, în virtutea faptului că lucrează pentru un public foarte divers ca grad de cultură, educaţie şi statut social, se îndepărtează de informaţia „de azi pe
mâine” şi intră în domeniul vulgarizării, pentru care interviul e un instrument eficient. Jurnalistul nu scrie pentru elite, ci pentru publicuri cât mai largi, alcătuite din cetăţeni obişnuiţi, caracterizaţi printr-o capacitate de atenţie limitată, prin preferinţa pentru divertisment, în detrimentul instruirii şi prin pierderea interesului faţă de materialele care solicită eforturi intelectuale. Astfel, “ziaristul intervine ca un intermediar necesar. Mai întâi, va şti să pună anumite întrebări pentru a clarifica subiectul; apoi, după ce le va fi înţeles, va reorganiza faptele sau ideile într-un limbaj pe înţelesul publicului”[14].
Persoanele neobişnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li se vor adresa întrebări care să le încurajeze în a vorbi despre sine, să le îndemne la confesiuni, de genul: “Care este cea mai dificilă experienţă pe care aţi avut-o?”. Tot pentru a le incita şi a le determina să reacţioneze, reporterii experimentaţi folosesc întrebări trucate, care solicită răspunsuri defensive: “Cutare spune despre dvs… Ce părere aveţi?”.
Succesiunea tipurilor de întrebări are un rol major în forma şi calitatea materialului final. Indiferent de strategia aleasă, se vor ivi întotdeauna momente într-un dialog când
interlocutorului trebuie să i se solicite mai multe detalii, mai multe explicaţii ori răspunsuri tranşante.
În tentativa de a clasifica întrebările se porneşte, în mod curent, de la criteriul dependenţei sau independenţei lor ca propoziţii în frază. Astfel, distingem, mai întâi, întrebări principale şi întrebări subordonate.
Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:
¨ întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-şi exprima, detaliat, punctul de vedere în legătură cu un subiect.
¨ întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.
¨ întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-şi descrie propriile trăiri;
¨ întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se adreseze în mod explicit.
În studiile britanice, clasificările grupează întrebările într-un scenariu propriu, fără un criteriu evident, în afara utilizării lor:
§ întrebări deschise
§ întrebări închise
§ întrebări primare – introduc subiectul fiecărui aspect nou adus în discuţie;
§ întrebări subsidiare – urmează răspunsurilor întrebărilor primare;
§ întrebări neutre – nu sugerează nici un răspuns aşteptat;
§ întrebări conducătoare – sugerează interlocutorului răspunsul aşteptat şi nu sunt folosite în interviurile de cercetare[15].
În general, sunt recomandate întrebările cu final deschis, adică cele la care nu se poate răspunde doar prin “da” sau “nu” şi care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima pe larg asupra unui subiect pe care îl cunoaşte. Dintre aceste întrebări, cele mai importante sunt:”Cum?” şi “De ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acţiune, dar şi “Cum v-aţi simţit în acel moment?”, “Aţi lua aceeaşi hotărâre şi a doua oară?”, “Ce v-a surprins?”.
Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:
¨ de clarificare – vizează obţinerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;
¨ de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;
¨ de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului şi generează replica acestuia.
Raportul cantitativ dintre întrebările principale şi cele subordonate poate oferi indicii asupra modului de structurare a planului, dominanţa celor dintâi semnificând o greutate în comunicare a reporterului, incapacitatea detaşării de plan, ceea ce are drept rezultat un dialog rigid, cu răspunsuri ce nu pot fi fructificate. Dimpotrivă, un număr mai mare de întrebări secundare denotă flexibilitatea jurnalistului, atenţia lui în a selecta şi puncta detaliile considerate relevante ce apar pe parcursul convorbirii.
Apoi, indicaţii pot veni şi din utilizarea cu o frecvenţă mai mare a celorlalte variante de întrebări. Întrebările deschise pot fi semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini de participare deplină a intervievatului. Şi invers, cele închise demonstrează o atitudine defensivă a interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat să îndrepte discuţia într-o zonă unde poate obţine răspunsuri categorice, neechivoce.
Pe lângă aceste clasificări, mai există o gamă întreagă de altele, adiţionale, cuprinzând întrebări ce pot furniza răspunsuri mai detaliate, absolut necesare în economia textului jurnalistic.
1) în funcţie de scop:
¨ factuale sau de informaţie (oferă date concrete);
¨ de opinie (prezintă punctul de vedere al unui specialist);
¨ de mărturie (reprezintă confirmarea unei informaţii);
¨ de motivaţie (oferă motivele, cauzele unei acţiuni, decizii, intenţii etc );
¨ de urmărire (clarifică o chestiune discutată anterior);
¨ de completare (se adresează, de regulă, la sfârşitul interviului).
2) în funcţie de rolul lor:
¨ de atac (prima întrebare);
¨ de sprijin (îl ajută pe intervievat să fie clar, îl constrâng să răspundă etc);
¨ de relansare (îl readuc pe interlocutor la subiectul dialogului);
¨ de insistenţă (se insistă asupra unor declaraţii pentru a le clarifica şi a le accentua importanţa);
¨ de obiecţie (contracarează tentativele de evaziune ale intervievatului);
¨ de controversă (interlocutorul poate fi contrazis).
Din schemele propuse până aici reiese cu claritate faptul că un anumit tip de întrebare conduce la/solicită un anumit tip de răspuns. În aceste condiţii, este foarte important să ştim când, dar mai ales ce întrebare se impune pentru a obţine răspunsul scontat:

Întrebare	Cerinţă	Răspuns
Cine?	Cere un subiect al acţiunii	O persoană
Când?	Cere un reper temporal	Un moment
Unde?	Cere un fapt	Un loc
Ce?	Cere un fapt sau o interpretare a faptului	O succesiune de evenimente
Cum?	Cere un fapt sau o interpretare a faptului	O succesiune de evenimente
Care?	Cere o alegere dintre opţiuni
De ce? (cea mai bună întrebare)	Cere o opinie sau un motiv pentru cursul acţiunii

Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricât de aproximativă, a intervievaţilor nu se pot cantona numai în zona întrebărilor serioase. Cititorul simte adeseori nevoia unei pauze în efortul intelectual pe care-l depune în urmărirea unui interviu, de aceea, la anumite intervale, se simte nevoia “smulgerii” unui zâmbet, printr-o anecdotă sau alte întrebări de relache. Anecdotele bune pot face articolele mult mai interesante, mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a le obţine din partea interlocutorilor, este nevoie de o adevărată strategie care să-i determine pe aceştia să-şi amintească şi să dorească să împărtăşească aceste momente. Intuind zonele din activitatea intervievaţilor care ar fi putut declanşa asemenea situaţii şi insistând asupra lor este mult mai probabil să ajungem la ceva interesant şi plin de umor. Sunt rare cazurile când le vom obţine solicitându-le direct, abrupt să evoce asemenea situaţii. Rezultatul este de cele mai multe ori un blocaj complet, care ar putea dăuna interviului în ansamblu.
De obicei, cele mai dificile întrebări – întrebările-cheie – se vor păstra pentru final: în cazul unui refuz din partea interlocutorului, reporterul va avea oricum cea mai mare parte a
materialului; în schimb, dacă ar începe cu aceste întrebări, tot interviul ar fi compromis. Momentele prielnice pentru a relua o parte din întrebările de al căror răspuns autorul nu e mulţumit se petrec după ce reporterul închide carnetul de notiţe şi reportofonul, simulând astfel o minimalizare a unei chestiuni, de altfel deosebit de importante. În final, reporterul mulţumeşte celui intervievat pentru timpul acordat şi se asigură că există posibilitatea unor lămuriri ulterioare, nu înainte însă de a
recapitula, rapid, răspunsurile şi a întreba, eventual, dacă există persoane care să-i poată confirma declaraţiile.
Pe lângă această listă cu întrebări considerate bune, profesioniştii mass-media au întocmit şi un dosar al întrebărilor ce nu trebuie adresate. E bine de ştiut că interlocutorul nu trebuie
tutuit, pentru că astfel se creează o complicitate ce nu poate fi benefică cititorului şi de care intervievatul ar putea căuta să profite. Formula ideală de întrebare cuprinde două propoziţii – una enunţiativă ce demonstrează documentarea şi alta interogativă. Nu se vor formula niciodată întrebări care conţin răspunsul sau o parte din el, care încep cu gerunziu, la care se poate răspunde prin “da” sau “nu” (cu final închis), care se explicitează, se justifică, întrebări lungi, ipotetice, care strecoară
mini-comentarii, idei, opinii personale (ex: Care este părerea dvs. în legătură cu această iniţiativă lăudabilă a preşedintelui Iliescu?) sau care cuprind mai multe întrebări în una singură. De asemenea, se vor evita întrebările ce pun interlocutorul la zid, oricât de mult ne-ar interesa răspunsul la o anumită întrebare, ca şi întrebările stupide, lipsite de bun-simţ (ex: unei persoane cu handicap vizual: Aţi dori să vedeţi, să mergeţi la expoziţii de pictură? sau altele de genul: Cu ce gânduri veniţi în România? Cine sunteţi dvs, domnule X?), cele vagi, confuze sau prea generale.
Jurnalistul Jeremy Martin a întocmit o listă cu întrebări – adevărate instrumente de spart gheaţa, în opinia lui David Randall, “o excelentă sursă de dezbateri şi sfaturi profesionale” –utilă mai ales în cazul interviurilor cu personalităţi:
¨ “Când v-aţi sărutat prima oară?
¨ Cu cine şi cum s-a întâmplat?
¨ Care e primul lucru din viaţa dumneavoastră de care vă aduceţi aminte?
¨ Care a fost primul lucru pe care l-aţi învăţat?
¨ Cine a avut cea mai mare influenţă asupra dumneavoastră, când eraţi copil?
¨ Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit de la mama/tatăl dumneavoastră?
¨ Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?
¨ Ce nu aţi învăţat la şcoală?
¨ Ce anume a trebuit să învăţaţi singur?
¨ Care a fost prima dumneavoastră slujbă?
¨ Care a fost cea mai proastă slujbă pe care aţi avut-o?
¨ Când anume v-aţi decis asupra carierei dumneavoastră?
¨ Dacă nu aţi fi făcut ce faceţi acum, ce anume aţi fi făcut?
¨ Care a fost prima persoană la care aţi ţinut?
¨ Care a fost primul lucru pe care vi l-aţi cumpărat?
¨ Ce marcă era prima dumneavoastră maşină?
¨ V-aţi cumpărat-o singur?
¨ Cine a fost prima dumneavoastră dragoste?
¨ Cât a durat?
¨ Ce faceţi când sunteţi nervos?
¨ Ce anume vă obsedează?
¨ Aveţi un caracter dificil?
¨ Ce vă place să gătiţi?
¨ Ce vă place/nu vă place să mâncaţi?
¨ Cine vă e cel mai bun prieten?
¨ Care este cel mai păcătos obicei pe care îl aveţi?
¨ Care sunt tabieturile dumneavoastră plăcute/neplăcute?
¨ Ce vă face să plângeţi?
¨ Ce vă înfurie?
¨ Ce vă face să zâmbiţi?
¨ V-aţi dori să aveţi alt nume?
¨ Ce anume studiaţi?
¨ Cât de des citiţi?
¨ Cum vă simţiţi la volan?
¨ Câte ore dormiţi pe noapte?
¨ Ce faceţi când vă treziţi în mijlocul nopţii şi nu puteţi adormi la loc?
¨ Ce anume visaţi când dormiţi?
¨ Care este formula cu care răspundeţi la telefon?
¨ Cum sună mesajul pe care l-aţi înregistrat pe robotul telefonic?
¨ Cum arată a zi obişnuită de-a dumneavoastră?
¨ Ce v-aţi dori să faceţi în ziua dumneavoastră liberă?
¨ V-aţi simţit vreodată înşelat?
¨ Vă administraţi averea în detaliu?
¨ Va iubiţi munca?
¨ Ce însuşiri credeţi că aveţi?
¨ Cum vă auto-stimulaţi?
¨ Vă simţiţi stimulat în momentul de faţă?
¨ Cum reacţionaţi în faţa unui obstacol?
¨ Cum vă vedeţi peste un an?
¨ Când vă veţi retrage?
¨ Pe cine aţi rănit de-a lungul carierei?
¨ Pe cine aţi invita la o petrecere?
¨ Vă place Crăciunul?
¨ Care sunt clişeele dumneavoastră favorite?
¨ Care este cântecul/cartea/filmul/cântăreţul/artistul favorit?
¨ Pe cine admiraţi cel mai mult?
¨ Care este băutura dumneavoastră preferată?
¨ Care este mâncarea pe care o urâţi cel mai mult?
¨ Ce anume n-aţi putea face niciodată?
¨ Unde vă place cel mai mult să vă petreceţi vacanţa?
¨ Dacă aţi avea de ales, unde v-ar plăcea să trăiţi?

¨ Care este personajul preferat de desene animate?[16]”

5. Tipologia interviului

Esenţialul discuţiei va fi încă prezent în mintea reporterului dacă va redacta articolul imediat. Cum însă în practică acest lucru nu este întotdeauna posibil, în presa scrisă şi în radio s-a răspândit folosirea reportofoanelor. Avantajul este că îl scutesc pe reporter de grija de a lua notiţe. Totuşi, există şi o sumă de inconveniente: adeseori, autorul interviului este tentat să transcrie pur şi simplu textul înregistrat, aducându-i doar mici retuşuri; dar, principalul inconvenient îl reprezintă faptul că aparatul inhibă adesea persoanele intervievate, le atenuează spontaneitatea, astfel încât materialul pierde din farmec.
După scopul lor, Ph. Gaillard distinge două categorii de interviuri. “În primul caz este vorba de a obţine din partea intervievatului date despre un subiect în care este specialist; în al doilea este vorba de a prezenta personalitatea respectivă care, dintr-un motiv sau altul, este sau din care se vrea să se facă o vedetă”[17].
Tehnica jurnalistică britanică operează o clasificare proprie a interviurilor :
§ informative – subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate, intervievatul fiind în măsură să ofere informaţii despre acesta şi reprezintând o sursă în care cititorul poate avea încredere; acest tip de interviu iluminează, dezvoltă, demască, explică şi aprofundează
ştirea de la care a pornit, contribuind la o receptare corectă a mesajului iniţial;
§ hard news – tratează un eveniment neobişnuit, dar cu consecinţe importante (catastrofe naturale, de pildă, sau accidente);
§ de investigare – stabileşte adevăratele origini şi derularea evenimentului;
§ controversă – reporterul încearcă, într-o manieră elegantă, să-l pună în încurcătură pe intervievat;
§ cu o personalitate – atrage atenţia asupra unui anumit eveniment din viaţa unei personalităţi;
§ portret – interlocutorul este invitat de reporter să-şi prezinte drumul către succes, să-şi deschidă inima şi să îşi dezvăluie secretele; la final, cititorul va avea o nouă imagine a celui intervievat; aflat la intersecţia între reportaj şi proză, accentul va cădea pe notele biografice şi pe observaţiile personale ale reporterului;
§ interpretativ – jurnalistul oferă intervievatului fapte pe care aşteaptă ca acesta să le interpreteze;
§ emoţional – reporterul transformă cititorul într-un martor activ la bucuria sau la necazul unei persoane sau grup de persoane;
§ divertisment – necesită interlocutori cu simţul umorului, cu replici pline de miez;
§ realitate – folosit mai mult pentru documentare sau ştiri, interviul curpinde numai declaraţiile celui intervievat.
Există şi alte clasificări, după criteriul funcţional al tipului de subiect exploatat şi al manierii de redactare a acestuia:
§ interviu informaţional – oferă informaţii despre un eveniment, o persoană;
§ interviu-portret;
§ interviu-descriere – intervievatul este martorul unui eveniment şi descrie ceea ce a văzut, a simţit etc;
§ interviu-interpretativ – interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau explica fapte furnizate de reporter;
§ interviu de analiză – interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context precis, într-o perspectivă clarificatoare şi răspunde la întrebarea-cheie “de ce?”;
§ interviu-comentariu – aici, întrebarea de bază o constituie “Care este părerea dvs.?”;
§ interviu de opinie – e asemănător cu interviul de controversă şi urmăreşte să releve opinia, punctul de vedere al unei personalităţi într-o anumită chestiune;
§ interviu-afectiv – oferă o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât cititorul să înţeleagă mai bine situaţia în care acesta este implicat;
§ interviu-documentar.
Interviul, mai mult decât ştirea, lasă loc inventivităţii şi originalităţii redactorului. Cu toate acestea, există anumite structuri în care un interviu poate fi încadrat, cu menţiunea că, în general, interviurile bune combină mai multe tipuri de abordare.
1) Tip-pâlnie – reporterul porneşte de la ideea generală, de la ansamblu, şi ajunge, treptat, la detalii, la particularizare, fiind asemuit de unii reporteri interogatoriilor de la tribunal;
2) Tip pâlnie inversată – conversaţia debutează cu un subiect determinat şi se deschide, spre final, către o temă generală;
3) Tip tunel – autorul grupează o serie de întrebări referitoare la tema aleasă, fie toate cu final închis, fie toate cu final deschis. El aduce repede comentarii pe marginea unui eveniment; tipul de întrebări nu permite reflecţii îndelungate (ex: Unde eraţi când a avut loc infracţiunea? Aţi părăsit localitatea în ultimele şase zile? Cu cine v-aţi întâlnit în ziua de…?)
4) Cu ordine mascată – reporterul încearcă să înşele interlocutorul, alternând diferite tipuri de întrebări (cele dificile cu cele uşoare, cele cu final închis cu cele cu final deschis, întrebările prietenoase cu cele insinuante);
5) Cu formă liberă – aceste interviuri, mai puţin lucrate, invită la răspunsuri deschise; se pretează mai ales pentru interviurile de profil sau atunci când nu există limite de timp[18].
O altă distincţie se impune între interviurile de actualitate şi cele cu valabilitate pe termen lung. În cadrul celui dintâi tip, timpul joacă rolul agentului extern ce influenţează evenimentul, dar şi reflectarea lui de către media, mai puternic decât celelalte valori (interes uman, proximitate spaţială, conflict). Interviurile cu valabilitate lungă nu au un caracter imediat perisabil, aşadar factorul temporal nu mai este fundamental. Se consideră că, prin valoarea şi importanţa persoanei intervievate – pentru că aici avem de-a face aproape în exclusivitate cu subiecte-persoane, interviul va putea fi difuzat oricând într-un viitor nu prea îndepărtat. Un exemplu în acest sens îl constituie dialogul dintre magnatul Bill Gates şi ziaristul român Lucian Mândruţă. Acest interviu ar fi putut fi difuzat la fel de bine, cu acelaşi impact adică, chiar astăzi. Bill Gates ar fi rămas acelaşi bogat om de afaceri, industria calculatoarelor ar fi avut acelaşi ecou, aşadar, informaţia s-ar fi păstrat nealterată un interval încă destul de lung de timp.
Unii autori consideră că, la aceste tipuri de abordare, se mai poate adăuga încă unul – sondajul de opinie – care poate fi realizat fie de către o instituţie specializată, fie de către reporteri, pe stradă, în pieţe, în magazine, în mijloacele de transport etc. Sondajul realizat în aceste contexte (vox-pop-ul) apare, de regulă, ca o pată de culoare în cadrul unor articole, dar poate avea şi o existenţă de sine stătătoare (un exemplu îl constituie rubrica vox-pop din cotidianul Monitorul de Iaşi, acum Ziarul de Iaşi). Temele acestor sondaje trebuie să fie strict de interes cotidian, altfel interlocutorii aleşi de pe stradă şi reprezentând diferite categorii sociale prezentate alternativ (femei/bărbaţi, tineri/bătrâni, persoane cu instrucţie/fără instrucţie) riscă să nu fie competenţi să răspundă. Declaraţiile selectate pentru publicare vor fi cele scurte şi colorate, cele mai nostime fiind plasate la începutul şi la finalul materialului. În general, aceste declaraţii sunt răspunsuri la întrebări cu final deschis, cele cu “da” sau “nu” neavând nici un farmec.

6. Redactarea interviului

Interviul ca atare, rezultat după documentare, intervievare propriu-zisă şi redactare, nu este încă apt de a fi publicat. Ca toate celelalte specii jurnalistice de teren, el trebuie “cosmetizat”, îmbrăcat. Chapeaul poate conţine numele şi calitatea persoanelor intervievate, numele şi funcţia în cadrul instituţiei pe care o reprezintă, dar şi detalii minime pentru a situa actorii în context: unde şi când s-au născut, ce au făcut până acum. Tot aici, autorul poate insera date despre înfăţişarea fizică, despre modul în care este îmbrăcat personajul, ticurile sale, persoanele cu care vine în contact, decorul în care îşi desfăşoară munca şi îşi petrece timpul liber. Alteori, chapeaul poate constitui explicaţia pentru care s-a relizat interviul sau motivul pentru care a fost aleasă o persoană şi nu alta.
Deşi nu fac parte din corpul articolului, adică pot funcţiona şi separat, notele biografice sunt necesare mai ales la interviurile-portret. Alături de acestea, într-un chenar separat, în ferestre, autorul poate prezenta câteva date despre modul în care a fost luat interviul, descrierea pe scurt a locului şi a circumstanţelor, elemente care îl ajută pe cititor să vadă, să audă, să miroase, să simtă – pe scurt, să intre în atmosferă.
Titlul interviului se supune aceloraşi reguli ca şi titlul unei ştiri, cu deosebirea că, în acest caz, titlul poate fi şi un citat, inspirat ales, din corpul interviului.
Interviul, prin caracterul său investigativ, urmăreşte să obţină, din partea unei persoane care acceptă sa fie numită, informaţii inedite, pentru a le transmite apoi, într-o formă elaborată, prin intermediul diferitelor suporturi media, receptorilor. Pentru ca acest demers să reuşească, reamintim că se impune o limpezire a intenţiilor, încă de la început: “Cu cât îţi stabileşti mai precis scopul, cu atât mai reuşit va fi interviul. Ambii participanţi la conversaţie trebuie să ştie scopul; în acest fel, amândoi îl vor putea urmări”[19].
Dar, ceea ce particularizează în mod deosebit interviul faţă de alte specii jurnalistice, este moderaţia, toleranţa şi capacitatea permanentă de adaptare la interlocutor, pe de o parte, şi la aşteptările receptorilor, pe de altă parte, exerciţiu constant de comunicare reală, nemijlocită, semnificantă. Un jurnalist nota undeva, la mijlocul secolului al XX-lea, câteva “porunci” de ascultat şi de învăţat, valabile nu numai pentru interviu, ci pentru tot ceea ce înseamnă jurnalism:
Cercetează, nu interoga.
Chestionează, nu provoca.
Sugerează, nu ordona.
Descoperă, nu atrage în cursă.
Trage de limbă, nu stoarce informaţii.
Îndrumă, nu domina[20].

[1] L a z ă r Ş ă i n e a n u –– Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, Editura Litera, 1998, p. 405
[2] J a m e s W a t s o n & A n n e H i l l –– Dictionary of media & communication studies, fifth edition, London, Arnold, 2000, p. 157
[3] T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 22
[4] O s w a l d D u c r o t & J e a n - M a r i e S c h a e f f e r –– Noul dicţionar encilopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 427
[5] M i h a i l B a h t i n –– Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982, pp. 136-137
[6] J e a n - M a r i e D o u t r e l o u x –– Vers une modélisation de la communication pédagogique, în rev. La Langue Française, nr. 70, 1986, p. 28-29
[7] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113
[8] J o h n V i v i a n –– The media of mass-communication, fifth edition, New York, Allyn and Bacon, 1999, p.348
[9] I d e m
[10] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.115
[11] I d e m
[12] T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 42
[13] *** –– Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 77
[14] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.114
[15] J a m e s W a t s o n & A n n e H i l l –– Dictionary of media & communication studies, fifth edition, London, Arnold, 2000, p. 157
[16] D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 82-83
[17] P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113
[18] *** –– Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 79
[19] K e n M e t z l e r –– Creative Interviewing, New Jersey, Prentice Hall, 1977, p.9
[20] T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 109

dorin popa

MASS MEDIA, SISTEM SI PROCES

Cursul nr. 7

Internetul

2. Internetul

3. Modelul web

TEXT JURNALISTIC

TEXT JURNALISTIC

TEXT JURNALISTIC

MASS MEDIA, SISTEM SI PROCES

TEXT JURNALISTIC

Întrebare

Cine?